Premiera filmului de referinţă pentru cinematografia românească „Reconstituirea” a avut loc în ianuarie 1970, fiind considerat de atunci cea mai temerară încercare antisistem, din perioada ante-1990. Şi cel mai aproape de sincronizarea cu evoluţiile socio-estetice din Vest, deziderat mereu neîmplinit al spaţiului românesc, nu numai în perioada comunistă. Apărut în perioada maximei liberalizări, începută în ultimii ani ai dictaturii lui Gheorghiu Dej, la puţini ani după „primăvara de la Praga”, filmul s-a bucurat nu doar de un succes aparte „de casă”, dar a generat nesfârşite comentarii, cenzura comunistă interzicându-l nu după multă vreme. Comparabil cu „Z” (1969), al lui Costa Gravras, şi „Anchetă asupra unui cetăţean mai presus de orice bănuială” (1970), al lui Elio Petri, dar şi cu pelicula lui Vojtech Jasni, „Cronica moravă”, cu un destin similar, premiat la Cannes şi apoi interzis în Cehoslovacia. Într-o anchetă a celor mai bune 10 filme româneşti, realizată de Asociaţia criticilor de film (40 de profesionişti în domeniu), „Reconstituirea” lui Lucian Pintilie se află pe primul loc, urmat de „Pădurea spânzuraţilor”, „Moartea domnului Lăzărescu”, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Secvenţe, „Nunta de piatră”, „Moara cu noroc”, „A fost sau n-a fost”, „Probă de microfon” şi „Croaziera”. Prezent la Craiova, ca invitat la „Întâlnirile SpectActor”, filmologul Cristian Tudor Popescu, căruia i-am expus topul menţionat, cu precizarea că 7 pelicule din 10 aparţin perioadei comuniste, şi-a manifestat rezervele faţă de probitatea profesională a juriului consultat la întocmirea acestuia. Fireşte, orice clasament de această factură are relativismul său, numai că Magda Mihăilescu şi Cristina Corciovescu, critici de film consacraţi, dedică împreună o carte filmelor menţionate, ceea ce mai degrabă complică discuţia decât o lămureşte. Există şi alte clasamente, nu puţine, dar fiecare menţionează „Reconstituirea” ca o peliculă cinematografică de excepţie, cu „o taină” a ei, cum se exprima Adrian Păunescu într-un interviu cu regizorul Lucian Pintilie, apărut în „România literară” şi reluat apoi în cartea „Sub semnul întrebării” (Ed. Cartea Românească, 1978). Era de bon-ton la vremea respectivă să comentezi filmul menţionat, dar nimeni n-a înţeles pe deplin motivul interzicerii rulării pe ecrane. Intervievat de acelaşi Adrian Păunescu, ministrul de Externe din acea vreme, Corneliu Mănescu, vector preţios al diplomaţiei româneşti, cu destule merite personale, în opinia acad. Dinu C. Giurescu şi a diplomatului Mircea Maliţa („Zid de pace, turnuri de frăţie” – Ed. Compania, 2011), spunea despre mesajul filmului: „Poate că filmul are unele amănunte care ar fi putut fi lucrate mai cu răbdare, pentru a fi conforme cu însăşi viziunea regizorului”. În cea de-a doua ediţie (1979) a cărţii „Sub semnul întrebării”, interviul respectiv nu va mai apărea. Interesantă de-a dreptul a părut opinia filmologului Cristian Tudor Popescu despre această peliculă cinematografică memorabilă în cartea sa „Filmul surd în România mută” (Ed. Polirom, 2011). „(…) Nici noi, simpli cetăţeni ai României socialiste, n-am ştiut să privim acest final (n.r. – secvenţa în care mulţimea vine de la un meci, se revarsă peste podeţ şi malul râului ca un puhoi de pitecantropi şi aruncă lui Vuică, năucit de lovitura mortală la cap: „De ce bei, bă? Ce-ai servit, Coteşti-Odobeşti? Era sifonul tare? Nu mai bea bă, că ai să mori”) (…) Credeam, în decembrie ’89, că ăia, tovarăşii, activiştii, nomenclaturiştii s-au dus şi că vom rămâne noi între noi, oamenii, şi totul va fi bine şi simplu. Şi am văzut în cei 20 de ani trecuţi de atunci”. Pentru a lămuri lucrurile pe deplin, CTP-ul a mai adăugat duminica trecută doar că „Reconstituirea” a fost scos de pe ecrane la intervenţia şefilor ierarhici ai Miliţiei Române, pentru că unul de-al lor (n.r. – rolul interpretat de Ernest Maftei) era persiflat, umilit, înfăţişat ca tâmp de regizor, la asta adăugându-se lucrăturile colegilor lui Lucian Pintilie, acuzat chiar la Nicolae Ceauşescu a fi incapabil să facă un film educativ, în conformitate cu comandamentele etapei. A fi susţinut că filmul nu e viaţă, ci imaginea vieţii din mintea unui creator era o blasfemie.
