Ceea ce era previzibil s-a anunţat: Dacian Cioloş, 48 de ani, fost ministru în guvernul Călin Popescu Tăriceanu (2007-2008), comisar european pentru agricultură şi dezvoltare durabilă, în cadrul Comisiei Europene, condusă de Jose Manuel Barroso (2010-2014) şi apoi premier (noiembrie 2015-decembrie 2016) a anunţat într-o conferinţă de presă că din Platforma România 100, pe care o conduce „se va desprinde un partid politic”. Că dintr-o platformă, oricum s-ar intitula aceasta, nu se poate „desprinde un partid”, ci doar coagula cel mult în jurul ei, este o discuţie secundară. Oricum, Dacian Cioloş a spus răspicat: „Ne implicăm politic pentru a schimba lucrurile (…). Vom fi gata să ne prezentăm la următoarele alegeri cu o ofertă politică, indiferent când vor avea ele loc”. O declaraţie firească, chiar aşteptată, şi nimic altceva. Nu este primul partid, care se naşte în anii din urmă, pe lângă cele tradiţionale, şi cu siguranţă nici ultimul. În mod sigur însă că partidul lui Dacian Cioloş va fi unul poziţionat la dreapta „zonei de dreapta” şi după toate probabilităţile îşi va recruta simpatizanţii din rândul protestatarilor radicali, mai puţin din rândul celor care au ceva de spus şi o fac paşnic. Se bănuieşte acest lucru, pentru că inclusiv Dacian Cioloş şi-a exprimat predispoziţia pentru aceste forme protestatare şi mesajele lor. Platforma România 100, anunţată în octombrie 2016, nu a rupt, cum se spune, „gura târgului”, dar nici nu a rămas fără audienţă, graţie unor mesaje interesante, precum „dorim o schimbare de atitudine la nivelul partidelor politice” ş.a.m.d.. Însă nu puţine din „idealurile” sale se regăsesc deplin în comportamentul USR condus de Dan Barna, şi însăşi Dacian Cioloş declara, nu demult, că „programul USR mi se pare foarte compatibil cu modul în care văd lucrurile”. De altfel, USR şi România 100 participă împreună, mărturisit, la protestele organizate sub sigla „România în pericol”. Interesantă în context pare totuşi declaraţia actorului Victor Rebengiuc, un prelat al adevărului unic, pentru susţinerea demersurilor fostului premier Dacian Cioloş: „Sunt sătul de comunism, e nevoie de un partid nou. În acest moment comunismul este la el acasă şi este scăpat de sub control”. Că lucrurile decurg cum vedem fiecare este de discutat, dar că în 2017 „comunismul este la el acasă”, nu poate fi deloc o „încântare” pentru groparii lui, fiindcă a trecut şi vremea parastaselor şi nimeni nu pare sesizat că un vulcan mocnit erupe, după ce nu mai era cazul. Anticomunismul acesta inclement pare desuet. Şi demn de consemnat poate fi, mai degrabă, scepticismul lui Paul Johnson „Intelectualii” (Ed. Humanitas, 2002), care poate fi împărtăşit „Pare să fie tot mai răspândită convingerea că intelectualii nu sunt mai înţelepţi, în calitate de mentori, nici nu sunt nişte exemplare mai valoroase decât vrăjitoarele, vracii şi preoţii din trecut. (…) Mai presus de toate trebuie să ne amintim întotdeauna ceea ce de obicei intelectualii uită: faptul că oamenii contează mai mult decât conceptele şi trebuie de aceea să se situeze pe primul loc. Cel mai rău despotism posibil este tirania nemiloasă a ideilor”. Să revenim: partidul lui Dacian Cioloş a fost anunţat. Cu coada ochiului este privit, de acum, în primul rând de liberali. Din atâtea şi atâtea motive. Mai ales, din acela, că Dacian Cioloş i-a refuzat, când i s-au făcut oferte, şi nimeni nu a înţeles mare lucru din refuzul primit.
