Memorie, istorie, moderaţie, la senatoarea Alina Gorghiu!

0
550

Despre memorie nimic de zis, senatoarea Alina Gorghiu are, când îşi propune, memorie bună. Că frecvent o foloseşte selectiv este adevărat. Dar e un păcat destul de răspândit. Printre oameni, printre pietre mai puţin. Când vine vorba de istorie, lucrurile se complică de-a dreptul. Ca şi despre moderaţie, fiindcă reacţiile Alinei Gorghiu sunt de asemeni excesiv de pripite, unele de-a dreptul violente. „De la mineriade, la reprimarea diasporei din 10 august 2018, răspunderea politică revine unui singur partid politic. Aceasta este istoria neagră, pentru care nu ajung nici 10 cărţi. O istorie care începe cu Iliescu şi ajunge până la Dragnea şi Dăncilă. O istorie pe care stânga refuză cu obstinaţie să şi-o asume, dar pentru care sancţiunea, din partea electoratului, va veni în curând. PSD nu are limite, unul din multele motive, pentru care nu trebuie să mai fie vreodată la guvernare”. Un text pe calapodul învăţământului politic din alte vremuri. Multă istorie ştie senatoarea Alina Gorghiu, când îşi exprimă revolte şi stupefacţii, stăpâneşte chiar o artă a stupefacţiei, omiţând că şi alţii au stupori. Câţi ani a împlinit anul acesta PNL-ul? Parcă… 145. Sărbătoriţi cu fastul de rigoare. Câteva crâmpeie din istoria propriului partid, cu paginile îngălbenite de trecerea timpului, n-ar merita oare în context actualizate? Dacă pentru istoria neagră a PSD nu ajung nici 10 „cărţi”, noi le-am fi zis volume, istoria propriului partid liberal e doar un marş triumfal, lipsit de umbre, unele de neuitat, pe care nimeni, exceptând poate politologii de curte, nu îndrăzneşte să le conteste. Să lăsăm istoricii, despre care Neagu Djuvara se îndoia într-un eseu, că există „istorie adevărată”. Mă rog… Neagu Djuvara, nu un fieştecine de la PSD. Iată ce motto avea Panait Istrati la romanul său „Ciulinii Bărăganului” (martie 1928): „Dedic această carte (…) celor 11.000 de asasinaţi, de către guvernul român, celor trei sate: Stănileşti, Băileşti, Hodivoaia, rase cu lovituri de tun, crime săvârşite în martie 1907 şi rămase nepedepsite”. La 6 februarie 1911, marele prozator nota în „România muncitoare” privitor la răscoală. „În inima fiecăruia dintre noi, şi aici cuprindem toate văduvele şi orfanii celor 11.000, e o rană care veşnic va sângera”. Peste mai puţin de 15 ani el va relua acuzaţiile vestejind partida Brătienilor, autorii morali ai tragediei, în termenii cei mai duri cu putinţă. Nu mai continuăm cu surescitarea vindicativă a marelui prozator, care va stărui în toate materialele sale ce aduceau în discuţie răscoala. Mergem la „Răscoala” lui Liviu Rebreanu, unde nu e vorba numai de romanţarea răscoalei româneşti din 1907, ci şi de împrejurările în care au izbucnit răzmeriţele, ca şi de frământările în păturile rurale ale vremii. Când cazanul fierbea mai puternic, în Parlamentul ţării se vorbea despre maximalizarea preţului la benzina de autoturisme. Să fi fost în România de atunci vreo 300 de maşini. Există undeva în corpul romanului, o confesiune aparţinând secretarului de redacţie, Roşu, al gazetei „Drapelul” la care lucra Titu Herdelea. „Măi băiete, ce ai văzut tu în Argeş a fos o glumă de salon faţă de cruzimea şi barbaria ce s-a abătut asupra tuturor satelor din ţară de când au luat ăştia conducerea!… Cei împuşcaţi sau în general ucişi de expediţiile represive sunt cei fericiţi şi norocoşi, pentru că au scăpat de schingiuirile spăimântătoare pe care trebuie să le îndure ce vii… În sfârşit a fost o baie de sânge colosală, ceva cum nu s-a mai văzut nicăieri în lume, în veacul din urmă, nici chiar în colonii sau faţă de triburile sălbatice. Şi toate pe tăcute să nu afle Europa şi lumea. Tunurile au bubuit, au nimicit din temelii sate multe, puştile au trosnit neîncetat. Victimele sunt aruncate în gropi colective, fără cruce, să nu lase nici o urmă. Şi nimeni nu poate protesta, nimeni nu cutează să crâcnească, fiindcă sunt în joc interesele ţării şi fiindcă interesele ţării cer ca atâtea milioane de ţărani să muncească flămânzi şi goi pentru a procura câtorva mii de trântori bogăţiile care să fie risipite în lux şi luxură”. După vreo 10 zile nimeni nu mai pomenea despre mişcările ţărăneşti şi ziarele discutau tot mai insistent despre alegerile în perspectivă. S-a mai încercat în câteva rânduri introducerea temei răscoalei româneşti în unele romane: la Duiliu Zamfirescu, aşa-zisa răzmeriţă din „Tănase Scatiul” e copilăroasă, ca şi la Vasile Demetrius, într-unul din numeroasele sale romane sociale. La Caragiale „1907, din primăvară până în toamnă”, de fapt un articol pentru Die Zeit, neluat în seamă în presa autohtonă, există însă o declaraţie a Guvernului ispititoare: ”răscoalele erau fructul unei mâini străine de undeva”. Presa din vremea răscoalei a fost mediocră. Ceva mai interesante s-au dovedit dezbaterile parlamentare regăsite în Monitorul Oficial. Cine era ministru de Interne pe atunci? Chiar nu ne mai interesează proprietatea cuvintelor? Pentru edificare, senatoarea Alina Gorghiu poate lectura răspunsurile mareşalului Ion Antonescu date lui I. C. Brătianu la scrisorile anterioare ale acestuia după care poate răsfoi colecţia ziarelor „Universul” şi „Viitorul” pentru a vedea cum se acuzau în Parlament liberalii cu adversarii politici, de incapacitate, tâlhării, falsificări, furturi de urne în alegeri, demisii în alb, bătăi şi omoruri, încălcarea legilor şi constituţiei, luări de comisioane, trafic de influenţă ş.a.m.d.. Există puzderie de politicieni –vuvuzele care isterizează discursul public- oameni politici sunt infinit mai puţini. Senatoarea Alina Gorghiu pomenind despre „istorie”, cu referire la cea a PSD, a etalat încă odată până unde se poate ajunge cu oportunismul şi făţărnicia.