Răzvan Dumitrescu a avut inspiraţia deosebită de a-l invita pe istoricul ieşean Mircea Platon, la emisiunea sa săptămânală, ţinută la DC News. Publicist de ţinută, autor de eseuri, comentarii politice, recenzii, în mai toate revistele literare, precumănitor în „Contemporanul”, cu rare apariţii la televiziune, eruditul universitar ieşean Mircea Platon, care condce „Convorbiri literare” din Iaşi, este doctor în Istorie din 2012, la Ohio State University at Columbus şi autorul unor cărţi de referinţă („Cine ne scrie istoria?”, „A treia forţă: România profundă”, „Măsura vremii”, „Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ”, „Ce a mai rămas de apărat”, „Deşcolarizarea României”). În ambianţa românească, sufocată de o frapantă lipsă de educaţie în ultimii ani, Mircea Platon e o instanţă, de o erudiţie fermecătoare, de intuiţii, rafinamente şi voluptăţi spirituale fără egal. Competenţa cărturărească e dublată de un comportament aparent neconvenţional şi aşa se explică autoritatea augmentată, care vine dintr-un exces de solemnitate. Preocuparea sa statornică faţă de şcoala românească, evoluţia acesteia în ultimii 30 de ani, principala temă de dezbatere în dialogul cu Răzvan Dumitrescu, este pe larg analizată în cartea „Deşcolarizarea României” (Ed. „Ideea europeană”, Bucureşti 2020). Mircea Platon a menţionat –cu argumente infailibile- faptul că Polonia, Ungaria şi ţările baltice au refuzat să facă reforma sistemică a Educaţiei pe care România o face de 30 de ani. Ţările menţionate au refuzat să-şi treacă sistemul de învăţământ sub supravegherea instituţiilor globaliste care ne-au distrus nouă şcoala. Rezultatul este net în favoarea lor: de la indicii economici, la performanţele şcolare măsurate prin teste PISA sau prin alte metode, toate aceste ţări sunt într-o ligă diferită de cea în care se află România. Scopul învăţământului clasic românesc de la Spiru Haret citire era acesta, şi citez dintr-un articol al lui Mircea Platon publicat în „Contemporanul”: „Sistemul şcolar al unei ţări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuinţelor, aspiraţiilor şi caracterului naţional al poporului care o locuieşte”. Spiru Haret spunea că învăţământul e chemat să îndeplinească un întreit scop: să formeze buni cetăţeni, să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără deosebire de treaptă socială, să formeze contingente pentru toate carierele care sunt necesare pentru viaţa completă şi armonia statului. Învăţământul, nota el, ca să fie desăvârşit, trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuţindu-l cu cunoştinţe multe, dar a cultiva şi inima, a forma caractare, a face în fine ceea ce se numeşte educaţiunea tinerimei. Aceste principii, enumerate, şi citate de Mircea Platon, au ghidat explicit învăţământul românesc până în 1945 şi implicit până în 1989. Prin comparaţie, Legea Educaţiei (1/2011) cu toate modificările ei, unele aiuristice, în vigoare astăzi defineşte scopul învăţământului ca fiind „misiune asumată de lege, de formare prin educaţie a infrastructurii mentale a societăţii româneşti, în acord cu noile cerinţe, derivate din statutul României de ţară membră a UE şi din funcţionarea în contextul globalizării şi de generare sustenabilă a unei resurse umane naţionale înalt competitive, capabilă să funcţioneze eficient în societatea actuală şi viitoare”. Prin urmare, reforma sistemică a însemnat trecerea de la un ideal a învăţământului care avea în vedere formarea culturii generale, baza absolut necesară a oricărei speciaizări, cultivarea conştiinţei naţionale şi a comportamentului civilizat, la un sistem de învăţământ menit a produce „resursa umană”, pentru piaţa globală a muncii. De o discreţie, poate de neînţeles, Mircea Platon nu îşi arogă virtuţi de care să se bucure de unul singur. Nu vorbeşte de patriotism, identitate naţională, mândrie autohtonă, biserică, de care este convins în toată fibra sa, decât prin raportare la elitele acestei ţări, fără a uita a-i cita pe I. C. Brătianu, Gheorghe Lazăr şi atâtea alte nume ilustre, cu lecţiile lor memorabile, de care astăzi nu se mai ţine seama. Lecţia noului liberalism e una a cârpelii mercenare.
