În tradiţia românească, nu e de glumă cu Rusaliile! Ele pot lua minţile oamenilor, îi pot îmbolnăvi, iar dansul lor frenetic nu poate fi contracarat decât de o sumă de precauţii magice, una dintre ele fiind chiar dansul Căluşarilor. Despre cei atinşi de puterea Rusaliilor se spune că sunt „luaţi din căluş” şi cad definitiv la pat. Nu este o boală ce poate fi vindecată de medici. Seamănă cu o transă hipnotică ce nu poate fi dovedită decât de puterea magică a căluşarilor. Creştinii duc crenguţe de tei şi frunze de nuc la biserică, iar după ce sunt sfinţite le agaţă la icoane şi la streşinile caselor pentru a apăra de rele. De asemenea, poartă pelin la brâu spre a se feri de Iele şi ung cu usturoi şi leuştean uşile şi ferestrele, pentru a apăra gospodăriile de duhuri necurate. Sărbătoarea Rusaliilor este una populară, cu dată mobilă (la 50 de zile după Sfintele Paşti), şi este dedicată îndeosebi spiritelor morţilor, dar este şi prilej al unor tradiţii ce se pierd în negura timpurilor. Ea coincide, în calendarul religios, cu Pogorârea Sfântului Duh peste Apostolii Domnului sau sărbătoarea Cinzecimii.
Ferească sfântul să lucrezi de ziua lor!
Despre Rusalii se spune că sunt nişte babe urâte, gârbovite de bătrâneţe. Sunt fie trei, fie şapte şi zboară prin văzduh, ca şi Ielele, cântă şi joacă pe la puţuri, fântâni, cruci, răspântii, prin poieni, dar numai în zilele închinate lor. Ferească Sfântul să lucrezi, că fiinţele acestea se răzbună şi ologesc, schilodesc, scot ochii, asurzesc sau înnebunesc pe cei care nu le ţin sărbătoarea. Alteori, îl ridică pe om în sus, îl saltă şi-i dau drumul, de-şi frânge oasele. Se mai zice că au în mâini unelte tăioase şi frigări ascuţite cu care schilodesc lumea…
Mai spun unii că Rusaliile sunt trei fete mari, de pe vremea lui Alexandru Împărat. Având acesta o sticluţă cu apă vie, din care a dat calului său să bea, spre a fi nemuritor, cele trei fete, care se aflau la curtea lui, au băut şi ele din acea apă, făcându-se nemuritoare. Şi astăzi joacă în anumite zile ale anului pe la răspântii. De aceea se zice că e bine să porţi pelin la brâu şi să mesteci usturoi, ca nu cumva să te ia Rusaliile.
Rusaliile se ţin trei zile, ca fiind rău de poceală. A treia zi încă se lucrează până la ziuă jumătate la câmp şi atunci se întoarce lumea acasă înaintea vitelor, căci vacile vin la amiază cu Rusaliile în coarne şi nu trebuie să fie atunci om pe câmp, că-l apucă şi e de rău. Iar dacă totuşi de întâmplă să ia Rusaliile pe cineva, atunci numai căluşul îl mai poate salva…
Ceata de căluşari şi puterea ei tămăduitoare
Nu se poate să nu fi văzut vreodată căluşarii jucând şi fascinând prin misterioasa lor apariţie în Duminica Rusaliilor. Raportat la calendar, Căluşul se dovedeşte a fi exclusiv un ritual al Rusaliilor, care, ca durată, poate acţiona începând de la trei zile, o săptămână sau chiar mai mult. Scenariul ritual cuprinde trei secvenţe semnificative: naşterea căluşului la Strodul Rusaliilor, numită Legarea Steagului, moment de maximă importanţă, atunci când căluşarii depun şi jurământul, jocul propriu-zis în zilele de Rusalii, apoi moartea Căluşului în Marţea Ciocului, moment cunoscut şi ca Spargerea Căluşului, Îngroparea Căluşului sau Frângerea Căluşului.
Legarea în ceată a căluşarilor nu se face numai pentru numărul de zile în care ea este activă într-un an, ci pe o durată mult mai mare – 3, 5, 7, 9 ani sau, după cum este cazul vătafului, pentru toată viaţa, acesta având calitatea de a transmite autoritatea unui urmaş ales. Care era mai frumos, mai jucător, mai vechi căluş era ales vătaf: el dirija totul şi tot el ţinea steagul. Mai era apoi un ajutor de vătaf şi nu lipsea gogoriţa sau mutul. Calităţile care îi consacră ca vindecători funcţionează numai atât timp cât este ridicat steagul Căluşului. Fără el, ceata nu are identitate, autoritate şi nici nu poate vindeca.
Românii au credinţa că, dacă cineva lucrează în ziua de Rusaliilor, va fi „luat din căluş”, adică are un dor în cap şi la inimă, îi tremură capul şi dârdâie, slăbeşte şi are aiurări… spune cronicarul. În „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir nota: „Mulţimea superstiţioasă crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşternut la pământ, aceia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cântecului, calcă, unul după altul, de la cap până la picioare, pe cel culcat; în sfârşit, îi sufla la ureche câteva cuvinte anume ticluite şi poruncesc bolii să iasă”. Dacă bolnavul nu se lecuieşte nici după aceasta, se zice că el nu mai are scăpare.
La Moşii de Vară se împart cireşe
Înainte de Duminica Rusaliilor sunt Moşii de Vară, sărbătoare populară cu dată mobilă, dedicată pomenirii morţilor. La Moşii de Vară se crede că sufletele morţilor, după ce au părăsit mormintele în joia din Săptămâna Patimilor şi se plimbă nestingherite printre cei vii, se întorc supărate la locaşurile lor subpământene. Pentru a fi îmbunate, femeile dau de pomană vase (din lemn sau de lut, odinioară) pline cu vin, apă, lapte, cu mâncare gătită, alături de care se pun pâine, flori şi lumânări aprinse.
Vasele se împodobesc cu flori şi cireşe, aşa că Moşii de Vară mai sunt cunoscuţi şi ca Moşii Cireşelor. „La Moşii de Cireşe se aşează masa, pe care se pun grămezi de cireşe, flori şi colăcei, apoi se împart la oameni şi copii ce sunt chemaţi înadins. Ca cineva să împartă trebuie ca mai întâi să nu fi gustat cireşe până în momentul acela”, nota folcloristul Th. D. Speranţia. În vechime, cofele care se dădeau de pomană erau umplute cu apă de la fântână sau de izvor, lângă care se lăsa câte un ban, pentru ca pomana să fie primită. Se spune că în zilele premergătoare Moşilor de Vară sau Moşilor Cireşelor se deşteaptă toţi morţii şi se duc pe Valea cu Dor. Acolo găsesc tot ce li s‑a dat de pomană în cursului anului. Cine nu găseşte nimic ia ţărână în poală şi se întoarce mâhnit. Astăzi, în toate lăcaşurile de cult se oficiază slujbe de pomenire a morţilor.
«În zilele de Moşi se lucrează orice, dar nu se toarce, căci se crede că astfel se întorc colacii de la morţi îndărăt. Acum nu se dau lăturile afară, că bieţii morţi stau cu gurile căscate în această zi, aşteptând colaci, şi lăturile dau în gura lor. Nu se aruncă gunoiul afară din casă din aceeaşi credinţă că va ajunge la morţi, care aşteaptă această zi pentru a căpăta merinde şi băutură. Nu se mătură, că se dă praf în ochii morţilor, care stau după uşă până a doua zi, când, după terminarea liturghiei de Rusalii, îşi iau zborul către cer» – după „Calendarele poporului român”, de Antoaneta Olteanu (Ed. „Paideia”, 2001).
Obiceiuri şi credinţe
- În această zi se duc la biserică crenguţe de tei şi frunze de nuc, care, după ce sunt sfinţite, se agaţă la icoane şi la streşinile caselor pentru a apăra de rele.
- Uşile şi ferestrele se ung cu usturoi şi leuştean, spre a feri gospodăriile de duhuri necurate. Aceste duhuri se vor război în văzduh cu duhurile bune, iar din lupta lor va curge ploaie; de aceea se spune că Duminica Mare vine întotdeauna cu ploaie.
- O femeie n-a ţinut Rusaliile şi, către seară, toate raţele din curte au început să joace ca după lăutari. A trebuit să le taie, că nu mai încetau jocul.
- Un om s-a apucat să lucreze în lunea Rusaliilor. Culcându-se la amiază, l-au apucat în vis Rusaliile. I se părea că sunt trei femei, îmbrăcate în alb, care-l luară la joc, apoi se apucară să-l întindă şi să-l trântească. Aşa l-au muncit până s-a trezit.
- În Ardeal, în a doua zi de Rusalii există obiceiul numit „udatul nevestelor”: femeile ce sunt udate în această zi de sărbătoare vor fi mai frumoase şi sănătoase tot anul.
«Căluşarii trebuie primiţi în toate casele, deoarece se crede că ielele fug din calea lor. Ei joacă în toată săptămâna Rusaliilor. Toate jocurile lor se sfârşesc cu o horă în care se prinde oricine, căci, dacă joacă de mână cu căluşarii, oamenii nu se vor îmbolnăvi de friguri în timpul verii. În ziua de Rusalii nimeni nu trebuie să doarmă, ci să-i petreacă pe căluşari unde vor juca, iar dacă va trebui să se culce să-şi pună sun căpătâi un cuţit, ca să nu se trezească pocit». (Tudor Pamfilie)
«Se duc căluşarii la casa bolnavului, care e întins pe un ţol în mijlocul curţii; lângă dânsul se pune o oală nouă cu apă. Lăutarii cântă „de căluş” şi căluşarii joacă în jurul bolnavului. Vătaful, purtând un steag, îl trece pe deasupra capetelor căluşarilor. La un moment dat, unul din căluşari, de obicei cei din flancul drept, învârtind ciomagul, sparge oala. Apa miraculoasă stropind pe bolnavi şi căluşari, bolnavul se scoală ca prin farmec, pe când căluşarii, stropiţi, cad. Ei sunt luaţi de căluşarii rămaşi teferi şi, prin frecături cu pelin şi cu usturoi de la steag, sunt aduşi în simţire». (Th. D. Speranţia)
«Un om, lucrând în deal la nişte porumb, luni, în ziua de Rusalii, a început să joace, să strige şi să cânte ca un nebun. Oamenii care se găseau prin apropiere abia l-au putut aduce legat în sat, căci parcă era un smintit. A doua zi i-au jucat căluşarii şi i-au strigat „Hăi! hăp! hăp! Din Rusalii să se scoale, din căluş să saie-n sus” şi altele. El spune că i s-au arătat în somn nişte fete, care i-au zis că, dacă n-o juca la anul viitor în căluş, nu-l mai lasă, că-l omoară. În anul următor a fost în căluş şi a scăpat de boală». (Th. D. Speranţia)
