S-a vorbit puțin în media, atâta câtă mai este, despre Paște, și refugiul în amintiri nu avantajează. O știre a agenției guvernamentale de presă ne înștiințează totuși că „Lumina Sfântă de la Ierusalim va fi adusă astă-seară (n.r. sâmbătă), cu un avion special de o delegație a Patriarhiei Române, cu binecuvântarea patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Daniel (…) care va oferi lumina sfântă clerului și credincioșilor prezenți la slujba de Înviere oficială de la Catedrala Patriarhală”. De la Aeroport Lumina Sfântă de la Ierusalim va fi dusă cu avioane de mici dimensiuni în toate zonele țării pentru comunitățile de credincioși ortodocși. Să admitem că n-ar mai fi de spus multe lucruri despre o sărbătoare cu ritualul ei statornic, când oricum prea puțin se citește și prea puțin se mai respectă datinile, adică fâșii din propriul suflet românesc. Datina rămâne un ghid moral, nu o gesticulație a evlaviei de paradă și a smereniei civice, expresie a subtonului de impostură. Pregătiri ardente pentru marea sărbătoare a Învierii face tot românul: vopsește ouă, cumpără miel, coace sau procură cozonaci, face cumpărături, chiar în exces, hipermarketurile fiind luate cu asalt, merge la biserică. Dintr-o nevoie de speranță și descrețire a frunților. Există o Românie, alta decât cea statistică, obosită, sceptică, deziluzionată, fidelă spiritului pascal, convinsă, într-o perfectă sincronie, că alt miracol în afara celui al Învierii Domnului nu există. Lumina Sfântă care vine de la mormântul Domnului este o chezășie a Învierii. Și știm că nimeni și niciodată n-a primit această mărturie, Sfânta Lumină, decât Biserica Ortodoxă. Există apoi o Românie a celor plecați în afară, în căutarea unei pâini mai bune, care s-ar dori acasă, cel puțin de Paște, spre a-și înduioșa familia și neamurile. Fiindcă de Paște este doar bucurie sfântă, iubire și pace, trăindu-se fiorul adevărat din ziua de biruință a creștinătății, când a înviat Domnul. Să spunem ceva despre speranță: a-ți pierde speranța e un păcat, un eșec al sufletului, chiar dacă unul favorizat de împrejurări nefaste, ne încredințează dogmele. Pentru pierderea speranței nu putem învinovăți pe nimeni, e o problemă personală, care se reglează în singurătate sau în prezența unui duhovnic. Neînțelegând liniștea drept amorțeală și consensul drept înregimentare, opinăm că bunăvoirea dintre oameni nu este altceva decât regăsirea tuturor în orizontul libertății. Învierea este rezervată oamenilor vii, nouă tuturor, adică celor care se întreabă, speră, se revoltă și au nevoie și dreptul la descrețirea frunților. Tuturor, Cristos a Înviat!
