Poezie şi ştiinţă – Aproape o cronistorie (I)

0
92

mondo-headerUn poet genial, un cărturar din spiţa umaniştilor de pe vremea lui Petrarca şi Leonardo, poliglot, un explorator obsedat şi bolnav de curiozitatea de a cunoaşte Lumea în toate ungherele ei, un traducător excepţional şi pasional şi, pe deasupra, un mare şi constant propagator al limbii şi al culturii româneşti al căror elogiu nu conteneşte să-l împlinească pe oriunde s-ar afla. Cine l-a ascultat, întâlnit şi cunoscut fie şi o singură dată, şi-l alătură, fără regret şi cu o nelipsită mândrie printre întâlnirile acelea pe care un mare psihiatru contemporan le aşeza la temelia devenirii fiecăreia dintre noi.

Recent, la Bucureşti, am avut surpriza să-i fiu alături la întâlnirea cu Nicolae Manolescu, la solicitarea acestuia din urmă, şi, după două ceasuri de taclale, am putut sesiza pe chipul amfitrionului nostru semnele unei rare satisfacţii. La fel avea să se întâmple şi într-o sală a Bibliotecii Universitare din Capitală, în care scriitori faimoşi – Mihai Zamfir, Dinu Flămând, Ana Blandiana – mă întrebau cum şi prin ce miracol l-am descoperit şi l-am transplantat în geografia limbii şi culturii noastre. E vorba de nimeni altul decât de academicianul şi poetul Marco Lucchesi, din ale cărui articole publicistice, expediate prin ani pe adresa mea, am decis, în semn de omagiu, să propun cititorilor acestei rubrici câteva extrase.

Poezie şi ştiinţă – Aproape o cronistorie (I)

de Marco Lucchesi

Contrariul unui adevăr profund

este un alt adevăr profund

Niels Bohr

La vârsta de treisprezece ani, cu un mic ochean şi un atlas ceresc, am încercat, suspendat oarecum şi cu gura deschisă, să descifrez complicatele arabescuri cu care oamenii au cartografiat cerul. Decembrie era pe sfârşite, iar povestea solitudinii mele cucerea o stranie componentă nocturnă.

Şi tremuram asemenea lui Pascal dinaintea Singurătăţii. Şi mă aruncam asemenea lui Leopardi în Infinit. De o parte, stelele pe boltă. De cealaltă, divagaţiile mele străbătute de nesiguranţă. Ce altceva m-aş fi putut aştepta să văd dincolo de zodiacul vieţii? Oglinzi ce mi-ar fi reflectat şi mi-ar fi arătat chipul caracterului meu tranzitoriu. Restul unei stele contemplându-şi propria origine. Visând reîntoarcerea.

Locurile mele de observaţie erau plaja de la Piratininga şi biserica San Francesco, de unde tata Dante evalua, cu marele său telescop, stelele constelaţiei Săgetătorului.

Prima mea emoţie au constituit-o craterele Lunii. După Ariosto şi Jules Verne, iată-mă cosmonaut virtual între cosmonauţi literari.

Ori poate vrăjita nebuloasă a Orionului, de la a cărei incomparabilă frumuseţe nu e posibil să dezertezi fără a nu rămâne uimit de ea. Ori poate impactul aflării faptului că lumina actuală a Andromedei îşi are originea cu două milioane de ani în urmă. Ori, mai mult, deconcertanta descoperire că numărul galaxiilor variază de la 100 la 200 de miliarde!

Toate acestea mă zăpăceau.

Originea universului mă tulbura. Şi-mi era de ajuns doar ideea de origine spre a mă zăpăci. A gândi Universul…

M-am simţit străbătut de o puternică emoţie metafizică.

Sufletul, un compus de atomi netezi şi rotunzi. Moartea, neplauzibilă – fiind doar dezagregarea atomilor corpului şi ai sufletului, acum descompuşi şi ulterior recompuşi în  noi combinaţii. Corpul şi sufletul, materia şi lumea se agregau şi se dezagregau şi iar începeau să se agrege formând un torent ce părea fără sfârşit.

Cu toate astea Universul trebuie să se descompună. Cuvintele cu care Lucretiu defineşte acest moment emană un suflu de poezie tristă şi superioară

Analogii palide ar putea asocia Big Bang Crunch cu descompunerea operei De rerum natura. În acelaşi fel în care s-a alcătuit lumea noastră, se alcătuiră şi altele egale ori diferite de aceasta. S-au format spaţii goale, metacosmice, denumite intermundia, sălaş al zeilor.

Analogii de ignoranţi, nicicum prea îndepărtaţi de Epicur, Democrit şi Lucretiu decât teoria cuantică a câmpurilor, unde intra în joc – dincolo de diferenţele de bază – cuprinderea antimateriei. Fiecărei părticele i-ar corespunde o antipărticelă, antipărticeaua părticeaua antipărticelei fiind propria părticea.

Să luăm un exemplu. Hidrogenul e compus dintr-un proton şi dintr-un electron, în timp ce antihidrogenul e compus dintr-un antiproton şi dintr-un positron. Richard Feynman explică asta prin diferenţa trasată de limba ceasului: materia urma direcţia orară şi antimateria urma direcţia anti-orară.

Iar aici începeau aiurelile mele. Să mă întorc înapoi în timp. Să trec Acheronul. Să îmbrăţişez morţii. Să amân viitorul.