Democraţia – între ofertă şi deficit

0
44

În ciuda multor voci discordante care nu garantează existenţa unui sistem democratic real în România de astăzi, nu cred că li s-ar putea acorda nici măcar o minimă marjă de creditare. Chiar şi în cazul unor campanii jurnalistice – îndeosebi ivite în ograda unor trusturi de presă ori de televiziune cu mari pretenţii de audiţie şi de prestigiu -, acuza lipsei democraţiei nu substituie cadrul unei răfuieli, chiar şi când se recurge la un amestec de raţiuni legitime cu unele de o subiectivitate alarmantă.

În realitate, există, totuşi, un clivaj – din nefericire din ce în ce mai consistent – în interiorul sistemului democratic între ceea ce am putea  numi gradul tot mai larg de ofertă (a actului democratic în substanţa sa organică) şi potenţarea celui de deficit. Ca şi în cazul libertăţii, în forma de categorie intrinsecă a democraţiei, şi în cazul în speţă asistăm la o bulversare a orizontului de aşteptare care transcende, în praxiul social, funcţionarea sistemului în ansamblul său. Cineva, de prin Vestul considerat etalon, observa recent într-o pagină a unui titrat cotidian, fenomenul diminuării votanţilor, coroborat cu şubrezirea formaţiunilor politice şi cu cvasi-dispariţia sindicatelor, toate cândva, în vremuri girate cu mai puţine pretenţii la sisteme democratice performante şi deschise. Un fenomen, cel invocat, care ar explica crearea unui alt clivaj (o veritabilă ruptură) între cetăţeni şi instituţii. În alţi termeni, e vorba de o ruptură între „Ţara reală” (Societatea reală”) şi „Ţara legală” („Societatea legală”), uzând, astfel, noţiuni specifice veacului al XIX-lea, în avangarda democraţiilor în curs, pe urmele unor maeştri ai gândirii, de la Kant şi Hegel până la Marx.

Adevărul – sau adevărurile, referindu-ne la cele neutralizate ca „mărunte”, cum se şi întâmplă în mod curent – cel mai verificabil consistă însă în cu totul altă parte decât într-un posibil deficit al democraţiei ca atare. Chiar şi dincolo de limitele acesteia din urmă, acelea organice, prin care se supun axiomei absenţei, natural legitimate, de orice condiţie uman-socială, perfecţiunii într-o stare aşa-zicând pură.

Prin urmare, explicaţia trebuie căutată în altfel de limite care ţin de o cazuistică a societăţii în mersul său globalizant spre ceva încă tot greu de definit: este vorba de o criză de natură instituţională, la nivel macro- şi micro-social: cum orice instituţie reclamă nevoia unei concentrări de puteri, iar o probă o furnizează cât se poate de convingător mai ales frecventele summit-uri europene şi mondiale la care, neputând participa nici guvernele în integritatea lor, ci numai şefii acestora, soluţiile, atunci când cu greutatea se iau, sunt departe de a se suprapune peste cerinţele reale ale societăţii. Mai ales când aceste cerinţe se ivesc odată cu nevoile, şi acestea servite, de noi instituţii sub presiunea schimbărilor de au loc la baza structurilor sociale.

Or, tocmai la nivelul acestei puzderii de instituţii create sub incidenţa unui plus de democraţie (la nivel regional, judeţean, comunal etc. , dar şi infrastructural, de la ordine şi entităţi de format sindical la ONG-uri cu o gamă cvasi-infinită de finalităţi pretinse şi asumate), se resimte cel mai evident deficitul de democraţiei. Există un paradox, care scapă cu o vinovată uşurinţă, atenţiei noastre risipite pe cazuistici de obicei „spumoase”, cu priză imediată la auditoriu: creşterii ofertei de democraţie, înmulţirii partidelor şi a altor entităţi cu pretenţii de reprezentativitate i se asociază şi o şi mai mare nevoie de democraţie. Intraţi în veşmântul de actanţi ai democraţiei, cum li se tot repetă zi de zi şi ceas de ceas, cetăţenii sfârşesc prin a se simţi cu adevărat stăpâni şi de aici ivirea unui sentiment de slăbiciune a democraţiei moderne: ea devine astfel un fel de oligarhie corectată de alegeri periodice ale unor persoane cărora li se încredinţează puterea (o democraţie delegată sau indirectă), de unde consecinţa de căutare a unor remedii, surogate ori alternative. În absenţa unei democraţii participative (a se vedea evitarea referendumurilor în democraţiile moderne, la noi şi în alte părţi), nu se ajunge la o adevărată şi substanţială socializare a puterii. Iar când instituţiile înseşi îşi pierd, uneori din start, garanţia de democraţie cu care sunt investite, căzând în ispita controlului puterii de dragul acesteia, atunci democraţia însăşi îşi pierde unele dintre temeiurile sale fondante.