Nu doar universul are, în structura sa încă nedezlegată, găuri negre, ci şi Istoria. Şi ceea ce ne instigă încă şi mai mult este că nu e vorba de vremuri imemoriale cât de trecutul cel mai apropiat, spuzind de evenimente chiar din actualitatea mai mult ori mai puţin imediată. Despre asasinarea lui John Kennedy s-au derulat numeroase anchete şi investigaţii, s-a scris o întreagă literatură şi s-a creat o particulară filmologie, iar rezultatele au sfârşit prin a obscura şi mai mult adevărul acelui tragic eveniment.
Nu altfel s-a întâmplat cu sechestrarea şi, apoi, uciderea lui Aldo Moro, fostul om politic italian, şef al Democraţiei Creştine, considerat un lider raţional, lucid, înţelept, nu doar în sânul propriului partid, ci şi în cel al adversarilor săi, admirat de ex-şeful comuniştilor, nu mai puţin carismaticul Enrico Berlinguer.
Am mai scris despre trista întâmplare, una dintre cele mai negre pagini ale istoriei recente din Peninsulă. Revin acum sub presiunea a două noi întâmplări survenite în acest dosar departe de a fi elucidat.
Întâi, trebuie precizat că, la nivel parlamentar, s-a dispus redeschiderea investigaţiei prin constituirea unei noi comisii de anchetă. În principal, decizia survine de la apariţia unui martor care, deşi mai fusese consultat, se pare că n-ar fi mărturisit tot ceea ce se presupune că ar fi făcut şi, deci, că ar cunoaşte. Este vorba de o înaltă faţă bisericească, monseniorul don Mennini care, în calitate de „duhovnic” al lui Aldo Moro, ar fi ascuns informaţii pe care le-a motivat prin caracterul tainic acoperit de taina spovedaniei în practica religioasă.
În plus, s-a consolidat în ultimul timp ceea ce a părut mai înainte doar ca o simplă ipoteză, anume faptul că înalta faţa bisericească, intrat ulterior în serviciul diplomatic al Vaticanului, l-ar fi vizitat pe Aldo Moro în „celula” improvizată de cei patru membri ai Brigăzilor Roșii, unde i-ar fi dat şi ultima „împărtăşanie”, ba chiar ar fi făcut pe curierul între el şi familia sa, poate chiar ar fi în posesia unui mesaj al politicianului rămas necunoscut până în prezent,
Însă „detaliul” cel mai insolit şi mai suspect este legat de posibila implicare, cu suspiciunea de joc dublu, ori, ca să folosim un termen la modă şi la noi acum, de acoperit, a expertului american Steve Pieczenik, consilier în comitetul de criză instituit în 16 martie 1978, adică în ziua sechestrului lui Moro, considerat de mulţi, jurnalişti, investigatori ai Procuraturii, ca un martor central al uneia dintre cele mai obscure pagini ale istoriei italiene. Un procuror roman susţine chiar că „există indicii grave cu privire la un concurs al său în actul asasinării, făcând să apară, ca fapte agravante şi intrigante ipoteze de instigare, chiar ca resort necesar care ar fi declanşat operaţiunea militară a Brigăzilor Roşii în strada Fani, ori, în orice caz, întărirea acţiunii criminale…”.
Am revăzut, ca într-o stranie coincidenţă, doar cu câteva zile în urmă faimosul şi controversatul film al cunoscutului regizor Marco Bellocchio, Buongiorno, notte, la baza căruia a stat cartea-document cu titlul Prizonierul, apărută în 1988 la editura Feltrinelli, semnată de Anna Laura Braghetti (tânăra de 24 de ani în celula răpitorilor lui Moro din 1978, ce urma să iasă din închisoare la câţiva ani de la apariţia lucrării) şi Paola Tavella, o jurnalistă şi cercetătoare genoveză. Nu există, fireşte, concordanţe depline între carte şi film, unic punct comun constituindu-l vocea narantă, adică memorarea şirului de întâmplări de către Anna Laura Braghetti (în film Chiara). „Teza” peliculei cinematografice (cu un mai mare succes peste hotare decât în Italia, lucru deloc rar în istoria culturală din Peninsulă), pretext de suspectare a filmului de tezism, e insistenţa asupra unei prea îngroşate (caricaurizate) îndoctrinări ce transpare mai ales în rândul „capului” celulei. În ce mă priveşte, nu împărtăşesc deloc aceste rezerve – şi acuze – fiindcă simptome de îndoctrinări, fascistoide ori comunistoide, se regăsesc şi azi la tot pasul. Altă origine îşi are o eventuală reticenţă a mea, legată de identitate – şi de istoria personală – a aceluiaşi „capo” al celulei; nimeni altul decât Mario Moretti, a cărui aventură „revoluţionară” acoperă un traseu în zigzag, de la tutela unei familii nobiliare ce-l creşte şi-l trimite la studii, ca june militant fascist, până la convertirea sa în focul luptei de clasă, dar pe care nu puţini biografi l-au suspectat, şi pe el, de „joc dublu”; adică de a fi fost un om al serviciilor secrete italiene, ipoteză care, prin simpla ei supoziţie, răstoarnă întregul eşafodaj politic al cazului Moro.
