De ce ar trebui citite memoriile lui Argetoianu!

Cred că meritul de a mă apleca asupra memoriilor lui Constantin Argetoianu (3 martie 1871, Craiova- 6 februarie 1955 Sighet), cunoscut om politic în interbelic, de baştină din părţile locului, reunite sub titlul „Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri” (Ed. Humanitas, 1991) aparţine istoricului craiovean de bună calitate, Adrian Cioroianu. De la Argetoianu, care şi-a făcut studiile elementare la Şcoala „Obedeanu”, înainte de a ajunge licenţiat în Drept şi Litere, la Paris, ne-a rămas o imagine a scenii politice craiovene, dar şi dâmboviţene, care i-a alimentat mereu şi copios pe cei dispuşi să demonstreze că politicienii vremii erau o adunătură de canalii. El este acela care, în 1917, când ţara trecea prin clipe grele, iar armata şi regele erau în retragere în Moldova, se relaxa în cafenele şi în casele prietenilor din Iaşi, se deplasa la Odesa pentru a se întâlni cu Mihai Bujor, rebelul comunist cel mai autentic din România acelui moment. El este omul căruia i se atribuie celebrele cuvinte mult îndrăgite de istoriografia tendenţioasă din anii comunismului: ”Unde găseşte regele lichele mai mari ca noi”, cum ar fi spus, prin 1932, despre sine şi despre Nicolae Iorga, în faţa criticilor venite din partea guvernului pe care îl conducea. Fireşte, aserţiunea cu „lichelele” ar putea fi luată în seamă şi astăzi. În memoriile sale, istoricul Constantin C. Giurescu, care l-a vizitat, în iunie 1922, la conacul de la Breasta, pe Constantin Argetoianu, menţionează că omul politic „mâncase două moşii, cât a fost în diplomaţie, la jocul de cărţi, iar când a plecat în Moldova, în refugiu, în toamna anului 1916, avea asupra lui sute de mii de lei în  monede de aur”. Despre petrecerile necurmate, din Craiova, nu detaliem prea mult: „Societatea boierească din Craiova era o societate aleasă şi nu rareori veneau boieri şi cocoane de la Bucureşti, să petreacă în Cetatea Banilor (…) mai toţi continuau să ţină casa deschisă şi seara la masă 10-12 tacâmuri erau întotdeauna puse pentru prieteni. Balurile se mai răriseră, dar seratele şi sindrofiile se ţineau lanţ”. Cam aşa arăta democraţia românească în epocă. În 1921, ministru de interne fiind, Constantin Argetoianu a dispus arestarea a 51 de persoane din cele 77 prezente la Congresul de transformare al Partidului Socialist în Partid Comunist, din 8 mai, sub acuzaţia de „atentat contra siguranţei statului” şi depuşi la închisorile din Jilava şi Văcăreşti. Cum între cei arestaţi se găseau şi 5 deputaţi, actul arestării a fost condamnat de mai mulţi oameni politici şi de cultură, printre care Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, C. Rădulescu Motru, Dumitru Drăghicescu. În şedinţa de Guvern, Constantin Argetoianu conchisese astfel: „pot să vă dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România”. Că n-a fost aşa, este o altă discuţie. „Cal de cursă lungă a oportunismului politic”, cum a fost numit, fiindcă a cochetat cu Averescu, cu Maniu, cu Brătienii, cu Iorga, cu Carol al II-lea, finalmente, „Salvatorul” nu s-a mai putul salva nici pe sine. S-a întors în toamna anului 1946 din Elveţia, amăgit de unele promisiuni oficiale, cu speranţa – inerentă unui politician cu vechi şi schimbătoare state de serviciu – că va juca, din nou, un rol în viaţa politică. Naivitate de neînţeles. A fost arestat în noaptea de 5-6 mai 1950, închis la Sighet, unde a murit aruncat într-o groapă, fără ca astăzi osemintele să-i mai poată fi identificate, cum ne asigură istoricul Dinu C. Giurescu, care ştia de la tatăl său, şi el arestat, toate circumstanţele. Memoriile lui Constantin Argetoianu ar trebui citite de politicienii zilei, cu pixul în mână. Fiindcă, pe pământul ăsta, sunt compromisuri care se fac şi care nu se fac, şi sunt destule lucruri cu care nu se glumeşte, ca să rămâi om întreg.