S-au împlinit trei ani de la săvârşirea din viaţă a marelui jurist craiovean Ion Predescu, avocat de ţinută, fost senator de Dolj din 1990, membru al Comisiei constituţionale a Adunării Constituante, ministru al Justiţiei, judecător la CCR, personalitate distinctă a Craiovei. Imparţial şi armonios, prin replicile blânde şi răspicate, ştiutor de carte ca puţini alţii (absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti şi al Facultăţii de Litere şi Filosofie), dotat cu o logică implacabilă, întruchipa rolul de director de conştiinţă şi de sensibilitate colectivă. Slujba de pomenire a avut loc sâmbătă, la Patriarhia Română, din Capitală, organizată de fiica sa, avocata Bianca Predescu, cadru universitar, cu participarea a nu puţini prieteni de suflet de la CCR, Parlament, feţe bisericeşti şi nu numai. Cu toţii au evocat căldura, sinceritatea comunicativă, dar mai ales înţelegerea rostului nostru pe pământ. A fost relevat nesfârşitul izvor de însuşiri sufleteşti ale marelui dispărut, acel foc sacru care face din aleşii Domnului apostoli ai binelui şi propăvăduitori ai celor mai nobile virtuţi. De un calibru moral aparte, Ion Predescu s-a absorbit în sine, cu sacrificiul personalităţii sale, îndurând nu rareori, cu resemnare, judecăţi parţiale ale altora, deşi pentru el arta de a trăi era arta prieteniei, altruismului, afabilităţii, prin care înţelegea să se ridice la înălţimea familiei alese din care provenea. Nici o umbră de patimă nu tulbura măreţia acestei nobleţi a inimii sale. A lucrat efectiv la elaborarea primei Constituţii a României după 1990, apoi la revizuirea acesteia, a trudit la un întreg proces legislativ, care a trebuit fi pus pe picioare, racordat spiritului european. Oltean din naştere, prin fire, n-a urcat scările poziţionării sale alese, în activitatea profesională, decât prin propriile merite. La nivel de argumentaţie juristică era fascinant. Nu căuta niciodată cuvintele. Ele izvorau spontan, armonios, ieşind din cugetări adânci, fraza se desfăşura liberă în parioade cadenţate şi fluide, cu rotunzimi superbe. Orice relatare lăsa impresia unei superiorităţi desăvârşite, de o necondiţionată educaţie. A fost omul lumină. Un spirit liber, în înţelesul clasic al termenului, cu gândire multilaterală, sagacitate de invidiat, replică ascuţită şi elevată, dar blajină, subtilă şi degajată. Toată făptura lui respira prietenie şi îngăduinţă. Moralismul profesat de „nea Ion”, cum îl apelam, a fost unul blajin, de cuminte sfătuitor, de om care nu vrea să îndrepte lovind, ci – cel mult – dojenind. Un bun prieten se ascundea în acest sfătuitor erudit, iubitor de muzică, dotat cu o memorie uluitoare. Şi-a trăit viaţa sub lumina Bisericii şi toţi cei care l-au cunoscut ştiau că fiinţa lui respiră sfinţenia creştină. Nestrămutata lui convingere sălăşluia în izbânda sufletului românesc. În incerta spiritualitate de azi, chiar a urbei noastre, pilda vieţii lui Ion Predescu stă – încă – învăluită în ceaţa vremii. Asemenea modele de competenţă juridică – îngemănată cu o iubire irepresibilă de ţară – stau dosite după paravanele irepresibilei treceri în uitare, acoperite de o pulbere cenuşie, greu de definit. Ion Predescu a ştiut să rămână jurist de calibru (fără precedent, în istoria Senatului, la validarea pentru postul de judecător la CCR, n-a avut un singur vot contra), un mentor pentru nu puţini alţii. Şi astăzi, în faţa mormântului său, încă proaspăt, îmi plec genunchii îndurerat şi ating pământul ce-i atinge trupul. A fost un Om deosebit, de o calitate umană aparte.
