Scriam cu exact un an în urmă despre redeschiderea, în Chile, a investigaţiei asupra morţii marelui poet Pablo Neruda, laureat al Nobelului în 1971 şi decedat, la 23 septembrie 1973, în plin avânt al dictaturii generalului Pinochet, într-un salon de spital.
Comunist convins, din tagma idealiştilor dispuşi să se sacrifice pentru cauze ale unui umanism fervent, disjunct de deturnările criminale ale stalinismului şi descendenţilor săi din lagărul socialismului real, marele poet fusese un apropiat şi un susţinător al lui Salvador Allende şi un inamic public şi temut al dictaturii instaurate de longevivul Pinochet. În consecinţă, fusese urmărit şi ucis, probabil otrăvit sub oblăduirile perfide ale ciracilor de sub tutela „Fratelui cel Mare”. Decesul său fusese pus de regim în seama unui cancer la prostată, fără detaliile obişnuite în astfel de circumstanţe şi fără comentarii, ignorând cu obstinaţie suspiciunile de altfel majore şi în parte documentate de asasinat politic.
Aşa cum am precizat atunci. suspiciunile sunt încă pe cale să se confirme, în varianta cea mai acuzatoare, previzibilă în datele ei generice, anume aceea a unei intervenţii a serviciilor secrete nord-americane. Indiciile au mers către un agent, angajat al Dina, serviciu de contrainformaţii chilian aflat la bunul plac al lui Pinochet şi al acoliţilor săi, pe nume Michael Townley, denunţat, mai întâi, în Italia, ca autor al unei alt asasinat comis la Roma. În Chile, şoferul marelui poet, Manuel Araya, scrisese chiar o carte de evocări în care avansase această ipoteză de pe poziţia de martor: el fusese ultimul vizitator al poetului, în salonul de spital, unde îl lăsase lucid şi în stare bună. Suspiciunea a fost de otrăvire de către Michael Townley, printre altele recunoscut şi ca agent CIA, procesat în mai multe ţări pentru crime la comandă, dar recuperat de americani şi pus, bine mersi, sub protecţie încă şi în prezent.
N-am mai urmărit evoluţia acelei întreprinderi şi nu ştiu dacă rezultatele medicale trimise unui laborator american au confirmat ori nu ipoteza asasinatului. Se pare însă că ele încă n-au fost procesate, asta nu înseamnă că Neruda încetează de a fi considerat o victimă a acelei odioase dictaturi.
Iată însă că în această vară, s-a redeschis, cu un alt mare poet, Garcia Lorca, şi la o distanţă infinit mai mare de la asasinarea sa – de data aceasta reală, ştiută şi asumată de un alt regim şi de un alt general, Franco, în Spania – o investigaţie. Ea are o altă menire, poate încă şi mai dureroasă în datele ei intrinseci: identificarea locului în care s-ar afla resturile trupeşti ale unuia dintre cei mai mari cântăreţi ai iubirii distilate în retortele aceloraşi idealuri de justiţie socială şi de libertate pentru propriul neam şi pentru destinul lumii.
În acest caz, s-a făcut apel la arheologi, cu excavări într-o zonă relativ extinsă în care indicii mai vechi sugerau că ar fi zăcut rămăşiţele poetului împuşcat printr-o acţiune secretă, împreună cu un coleg de celulă ori cu mai mulţi, adevărul fiind, pentru mai bine de opt decenii în stadiul de simple ipoteze din cauza manipulării actelor de arhivă de-a lungul lungii dictaturi franchiste.
Nu ştiu nici în acest caz cum se va sfârşi investigaţia, fiindcă prin iulie trecut se epuizaseră puţinele fonduri arondate misiunii tocmai în momentul în care un mare arheolog argentinian, mare admirator al poetului, a crezut că se afla foarte aproape de locul indicat de un adolescent la data crimei obligat de zbirii franchişti să sape groapa pentru trupul secerat de gloanţe ale celui învinuit, de propaganda regimului, de te miri ce, din care n-au lipsit nici masoneria şi nici măcar… homosexualitatea.
Fireşte, cu vrăjita expresie a unui alt genial – şi pe deasupra atins de nebunie – înaintaş al lor, Hölderlin -, omul va fi locuind poetic lumea, însă prigoana dusă până la crimă în cazul unora dintre ei nu scapă uneia dintre cele mai greţoase şi revoltătoare pagini ale istoriei. Şi nu pot să nu invoc aici poziţia lui Platon faţă de poeţi: cu menţiunea, însă semnificativă şi emblematică în context, că filosoful atenian le refuzase accesul în Cetate nu pentru alt motiv în afara aceluia că, prin harul lor persuasiv, ar fi putut destabiliza orice ordine statuată… politic.
