La jumătatea anului 2007 a izbucnit criza în ţările occidentale. La mijlocul anului 2009 ele ieşeau din recesiune, dar nu scăpau de criză, care rămânea a lor. La mijlocul anului 2011, situaţia se relua, sub forma unei crize legate intim de finanţele publice, ameninţând acum recăderea în recesiune. În acest timp, China a manifestat „o sănătate insolentă”: 33 de ani fără recesiune, o creştere a PIB de 10% pe an în ultimii douăzeci de ani, un şomaj în scădere, rezerve valutare care depăşesc deja 4.500 miliarde dolari (3.165 miliarde euro) la sfârşitul lunii iunie 2011. Acest contrast se datorează, în principal, subevaluării yuanului, impusă de China partenerilor şi rivalilor săi. Graţie unui control draconic al schimburilor comerciale, accesibil doar statelor totalitare, China menţine yuanul la 0,15 dolari, respectiv 0,11 euro, când, conform FMI şi ONU, el are o valoare de 0,25 dolari, respectiv 0,21 euro. Chiar dacă au mai vociferat, ţările occidentale au rămas, în general, pasive faţă de cursul yuanului dictat de Beijing. După ce, în 2001, China a fost admisă în Organizaţia Mondială pentru Comerţ (OMC), s-au întărit controalele schimbului, este adevărat, dar singura armă care se putea face resimţită era represiunea vamală. La care nu s-a apelat. Rezultatul a fost o dezindustrializare majoră a ţărilor occidentale şi o industrializare intensă a Chinei. Unde mâna de lucru este cea mai ieftină din lume, antreprizele cu sediul acolo participă la ocuparea pieţei mondiale, iar multinaţionalele occidentale îşi concentrează investiţiile productive pe teritoriul chinez. Consolidând şi mai mult partea pieţei mondiale captate de chinezi. În ţările occidentale procesul creşterii economice s-a oprit. Comerţul lor exterior a devenit deficitar, iar creşterea investiţiilor, pe teritoriul lor, a încetinit brusc. Astfel, din 2011, economiile occidentale s-au văzut expuse subit unei recesiuni prelungite, structural şi din cauza yuanului. În două rânduri, în 2002 şi 2008, liderii ţărilor occidentale, în general pasivi faţă de paritatea yuanului, sau fără reacţie la reticenţa chineză, au pretins descoperirea unei parade care le permitea chinezilor menţinerea unei creşteri onorabile şi durabile. În realitate, focuri de artificii care le-au explodat în faţă. Între 2002 şi 2006, Alan Greenspan, ulterior preşedintele Rezervelor Federale (Fed), opta pentru o politică prelungită de taxe scăzute, pentru descurajarea economiilor populaţiei şi încurajarea achiziţiilor de locuinţe pe credit. Experiment dezastruos. În numai patru ani, PIB-ul şi locurile de muncă în ţările occidentale au fost logodite cu sectorul imobiliar, devenit euforic. După un succes limitat şi de moment, euforia a indus excesul, pentru a cunoaşte, apoi, redutabilul efect de bumerang. La jumătatea anului 2007, Statele Unite şi Europa cunoşteau o triplă criză, imobiliară, bancară şi bursieră, o recesiune şi o explozie a şomajului de o amploare istorică. Per total, daunele au fost superioare avantajelor iniţiale. Un fiasco absolut. La sfârşitul anului 2008, după restabilirea încrederii, după câteva măsuri excepţionale în sectorul bancar, liderii occidentali au renunţat, încă o dată, la reevaluarea corectă a yuanului, singura soluţie reală pentru redresarea durabilă a comerţului exterior, a PIB-ului şi a locurilor de muncă. După prima reuniune G20, din noiembrie 2008, Timothy Geithner, secretarul american al Trezoreriei, şi Ben Bernanke, preşedintele Fed, optau pentru o politică de relaxare bugetară masivă (deficitul SUA, în jur de 10% din PIB în 2009, 2010 şi 2011), cuplată, pe termen scurt, cu impozite foarte scăzute. Alte ţări occidentale s-au complăcut, de asemenea, într-o relaxare masivă în 2009, moderată foarte puţin în 2010 şi 2011. Succesul a fost de scurtă durată. În vara lui 2010 se vedea că stimulul fiscal nu determinase o recuperare pentru creşterea auto-întreţinută. Dar se putea şi mai rău. Relaxarea bugetară prelungită a fost la originea unei crize a finanţelor publice în Occident. Mai întâi în Grecia, apoi în Irlanda, Portugalia, Spania, Italia, Belgia, Austria, Franţa, Japonia, Regatul Unit. Această configuraţie a permis dezechilibrarea raportului dintre datoria publică şi PIB. O criză de încredere s-a făcut resimţită. China îşi construieşte strategia încă din 1989, pe toate planurile: comercial, economic, social, monetar, tehnologic, militar, diplomatic. Capitularea Occidentului duce acum la destabilizare. Criza din 2007 nu trebuie să devină criza din 1929, dar, pentru asta, trebuia inversat jocul. Care presupunea a nu se ceda Chinei în politica yuanului, pregătindu-se serios şi colectiv represalii vamale împotriva ei. Fără o astfel de iniţiativă, ţările occidentale au intrat într-o spirală de declin economic şi financiar, care le ameninţă acum să devină aservite Chinei şi Partidului Comunist, care conduce ţara din 1949.
