O dramoletă absurdă: Poate fi deposedat Ion Iliescu de titlul de revoluţionar?

Uneori te cruceşti la vanităţile, realmente gratuite, ale unor semeni. Nu e vorba de lipsa de toleranţă cu erorile altora, asta n-ar fi decât un fel de filantropie etică, nici de o superioară iertare, ci pur şi simplu de o intransigenţă în exces. Ca de pildă recomandarea Secretariatului de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist –aflat în subordinea Guvernului- de a cere retragerea titlului de luptător pentru victoria revoluţiei în 1989, pentru fostul preşedinte al ţării, Ion Iliescu. În temeiul unei adrese înaintată de Asociaţia „21 decembrie 1989” cu privire la îndeplinirea condiţiilor de obţinere a titlului de luptător. „Comisia constată că nu sunt îndeplinite prevederile Legii 341/2004 actualizată, conform cărora nu beneficiază de prevederi persoanele care sunt dovedite că în perioada 1945-1989 au deţinut cel puţin o demnitate sau o funcţie de conducere în cadrul organelor de partid la nivel local, regional sau naţional”, motiv pentru care în unanimitate s-a decis demararea procedurii de anulare a certificatului LRM, pentru Ion Iliescu. O primă observaţie: deposedarea lui Ion Iliescu de titlul de revoluţionar va fi decisă finalmente de o instanţă de contencios-administrativ, care poate observa că prevederile Legii 341/2004 –modificată şi completată, nu i se pot aplica, întrucât ele nu pot acţiona retroactiv. A doua observaţie: CV-ul lui Ion Iliescu era cunoscut la Revoluţia din decembrie 89 şi faţă de ceea ce se ştia atunci, n-a apărut nimic nou ulterior. A fost în două rânduri ales ca preşedinte al ţării, prin vot popular. A treia observaţie: nici o revoluţie nu se înfăptuieşte pe rigoare juridică şi nu respectă proceduri geometrice. Şi acum un citat din cartea lui Adam Michnik, o autoritate morală pentru Europa occidentală, „Mărturisirile unui dizident convertit” (Ed. Polirom, 2009): „Distrugerea ideatică a comunismului a fost opera comuniştilor revoltaţi. Această biserică putea fi zdrobită din interior, doar de eretici, niciodată de cei de altă credinţă(…). Era deci o revoltă împotriva partidului, în numele partidului, împotriva comunismului în numele comunismului. Revolta revizioniştilor împotriva dogmaticilor a avut în ea ceva din spiritul revoltei iluministe a enciclopediştilor împotriva dogmatismului bisericesc”. La o vârstă respectabilă, Ion Iliescu este în continuare şicanat de detractorii săi, la o manieră de neînţeles. Fireşte, fiecare tabără este îndreptăţită la demersurile pe care le găseşte de cuvinţă. E greu de venit cu argumente peremptorii, care să lămurească lucrurile, într-un fel sau altul. Şi totuşi, iată un pasaj dintr-un text „Irealitatea comunistă (Obscenitatea publică” – Humanitas, 2004) apărut sub semnătura lui Andrei Pleşu: „Expedierea cazului Iliescu prin invocarea comunismului său de fond simplifică inutil lucrurile. Comunist sau nu, Ion Iliescu a acceptat la peste 60 de ani să ia parte la destrămarea sistemului care l-a format. A consimţit să gireze o evoluţie politică contrară educaţiei şi naturii sale şi a primit cu stoicism înfrângerea în alegeri. Ca să nu mai spun că furia anti-iliescistă a unora care, sub Ceauşescu au cultivat aţipirea strategică, nu poate fi decât abuzivă, nelegitimă moralmente. În fine comentariul la decizia Secretariatului de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist nu poate remarca decât o lipsă de onestitate a întregului demers. Care nu serveşte nimănui, ci doar ne reaminteşte de scrisoarea lui G. M. Tamaş adresată intelectualilor români (Intelectualul român faţă cu inacţiunea – Ed. Curtea Veche, 2002): cu toate că România ar fi avut posibilităţi uriaşe pentru crearea propriului său mit democratic, este vorba de revoluţia din decembrie 1989, tocmai în legătură cu acest aspect, noncomformista intelectualitate română a reuşit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial, de valoare universală: anularea mitului democratic românesc a anticipat anularea realităţii democraţiei româneşti.