Globalizare vs identitate: dilema universal-naţional

0
68

E aproape un truism a susţine azi că, efect al emergenţei informatice şi, mai precis, mediatice, globalizarea a fost şi rămâne, fireşte în varii forme, o tendinţă intrinsecă întregului curs de evoluţie a umanităţii, marcă a Iluminismului şi a modernităţii, deturnată, e adevărat, în ultimii ani, în arealul postmodernităţii.

În spaţiul cultural, fenomenul globalizării a făcut deja posibil, prin diversificarea şi democratizarea media, nu doar un proces de generalizare a accesului la produsele şi instrumentele acestui spaţiu, ci a creat premisele unei interacţiuni fără precedent, alocându-şi astfel atributul dialogului, direct, spontan, necenzurat, aşadar liber, ca şi, drept urmare, şansa unei competiţii care lasă deschisă uşa participării, de pe poziţii în principiu egale şi în limita propriilor potenţialităţi şi disponibilităţi ale actorilor de pe această piaţă. Toate aceste aspecte sunt, ori pot rămâne, desigur, doar nişte biete şi simple premise, elanuri utopice ce n-au lipsit din istoria mai îndepărtată ori mai apropiată a Europei. Şi a lumii.

Abia din acest punct survin problemele spinoase care, cu originea în economic, interferează şi baleiază în toate celelalte zone ale socialului şi ale umanului, de la disparitatea resurselor, cu paradoxurile sale alimentate de contrastul între proprietar şi utilizator (ori manipulator) la nivelul de viaţă şi, mai departe, în sfera culturalului. Şi, ajunşi aici, cel mai acut aspect pe care-l incită globalizarea e cel al pericolului pierderii identităţii culturale, id est, nou prilej de a repune în discuţie raportul naţional-universal.

Dar cum poate fi definită astăzi identitatea culturală? Şi ce funcţii noi ar primi operatorul conceptual naţional, fiind de presupus, măcar de dragul unei dialectici a evoluţiei (nu a progresului), că şi una (identitatea) şi celălalt (naţionalul) revendică redefiniri ori adaptări de parcurs?

Fireşte, fundamentul conceptual rămâne în mare măsură acelaşi, cu cele două accepţii ce îşi subordonează unul premisa psihologică, celălalt, pe cea sociologică. Astfel, identitatea ar fi, la nivel individual, percepţia pe care fiecare individ o are despre sine, recte conştiinţa proprie că există ca persoană în relaţie cu alţi indivizi, cu care alcătuieşte un grup social (familie, asociaţie etc.). Cealaltă percepţie, sociologică, şi care identifică tocmai identitatea culturală, include conceptul de cultură articulând, în desfăşurarea sa, pe cel de patrimoniu, ca totalitate interactivă şi dinamică a normelor de conduită, valorilor, uzurilor, codului lingvistic, toate contribuind la unirea şi la diversificarea grupurilor umane. Sociologi mai recenţi ne propun că atunci când vorbim de identitatea culturală a unei persoane trebuie să indicăm nu (sau nu doar sau nu în primul rând) o origine, ci identitatea sa globală, ce-ar defini o constelaţie de varii identificări particulare şi apartenenţe culturale distincte, aflate într-un proces constant dinamic. Iată, e posibil să regăsim aici chei interpretative care să salveze discursul de suspiciunile, deseori nemeritate întrucât confuze, de… naţionalism.

Devin astfel justificate tentativele unor organisme internaţionale (ONU, dar şi CE, dar şi UNESCO) de a fi generat, instituit şi parafat declaraţii, acte normative şi directive cu privire la necesitatea conservării identităţii (şi a identităţilor) culturale, tocmai fiindcă ele statuează în acelaşi timp seturi de drepturi considerate fundamentale, atât pentru persoană cât şi pentru o colectivitate (naţiune, stat, grup etnic etc.).