În ciuda aparenţelor, diplomaţia îşi are reguli mult mai apropiate de cele ale serviciilor secrete; cine crede că nişte declaraţii oficiale ale unui summit ori ale unei întâlniri între lideri de state reflectă cu adevărat ceea ce s-a discutat şi s-a decis în spatele uşilor închise face dovada naivităţii. În acest domeniu, asimilat în bună măsură sferei ficţionalului poliţienesc, accesul la poziţiile real discutate solicită eforturi interpretative, de cele mai multe ori cu un fler detectivist demn de pana Aghatei Cristi ori a lui Georges Simenon.
Nu ştim decât ceea ce protagoniştii fastuoasei şi în acelaşi timp particularei întâlniri multilaterale de la Paris şi din Normandia prilejuite de aniversarea istoricei debarcări a aliaţilor spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial au spus ori au lăsat să se spună despre discuţiile comune (summitul G7), ori bilaterale. Ei bine, deciziile mai curând puţin rezolutive faţă de Rusia, ale reprezentanţilor celor mai puternice internaţional state, n-au depăşit, aşa cum era de aşteptat, tonul ameninţător, greu susţinut însă de vreun proiect concret. Pe de altă parte, întâlnirile, separate, tȇte-en-tȇte, între preşedintele francez şi cel american, pe de o parte, şi cel rus, pe de altă parte, n-au transgresat obişnuitul şi „lemnosul limbaj”. Cât despre celelalte întâlniri, „victime” protocolare, cum s-a sugerat, ele probabil nici n-au depăşit, dat fiind contextul, nivelul unor anoste saluturi şi etalări de intenţii… paşnice, în registrul banalizat al unui pro domo sua.
Iată însă, concomitent ori ca gest anticipativ, Moscova a făcut o mişcare, de data asta nu doar strict diplomatică, ci asociindu-şi documentara istoriografică, al cărei resort, deşi propagandistic, îşi atribuie o rază de acţiune mult mai largă şi miza pe un pact ce-ar merita un spirit de analiză căruia necesarele nuanţe să nu-i compromită, la fel de propagandistic, suportul de adevăr. E vorba de aruncarea în spaţiu public a unui voluminos dosar din Arhivele Ruse de Război, desecretizate, în care ţinta este Ucraina şi rolul ei nefast în cei cinci ani ai războiului în care s-a alăturat armatei hitleriste. E dificil de contestat autenticitatea documentelor, în bună parte lucrurile erau demult cunoscute, divulgate, denunţate, unele procesate în instanţe internaţionale. Asta nu înseamnă că nu se va fi procedat şi la o selecţie abil gândită, ori la vreo mistificare ambele obişnuite în astfel de demersuri.
Ceea ce intrigă este, cum era de aşteptat, campaniile de comentarii, în media din Rusia dar şi în alte locuri acolo unde recentul conflict dintre Moscova şi Kiev iese din registrul univoc al unicului vinovat şi al unicei victime.
M-a şocat mai ales poziţia unor instanţe mediatice, inclusiv din România, adepte ale unei teze menite a răsturna realităţile istorice ale ultimei conflagraţii mondiale într-un efort, atipic, întrucât contrar a tot ceea ce s-a ştiut şi s-a decis, de re-ierarhizare a vinovaţilor. Astfel, se insinuează, pe baza unor cifre şi a unor evocări de acte şi fapte de război, se ajunge la anunţul-sentinţă, greu digerabil, că „Ucraina anilor 1940-1945 a fost mai nazistă decât Germania nazistă şi mai odioasă şi mai fanatică decât SS-ul german şi decât Gestapoul”. Deconcertantă, potenţată propagandistic în stricta tradiţie a istoriografiei stalinist-brejneviene, teza aceasta e cu atât mai periculoasă, în conjunctura actuală a conflictului Vest-Est, printr-o dublă mişcare ce n-ar trebui să scape oricărei analize lucide. Întâi, ea trădează de curtoazie faţă de Germania oferindu-i un fel de tămăduire a sindromului culpabilităţii încă nedepăşit, mult mai eficient atunci când vine din afară, de unde prea puţin se mai aşteaptă. Apoi, ţinta predilectă vizează Ucraina însăşi, în condiţia ei actuală de victimă a unor acte de agresiune şi de anexări teritoriale, de vreme ce mişcările, politice şi de stradă, cu opţiuni occidentale ar fi tocmai recrudescenţe şi resuscitări, organizate, ale vechiului său „nazism”.
Trebuie spus că e vorba, într-o măsură greu de asumat fără reticenţe, de realităţi istorice reale. Nazi-fascismul nu s-a manifestat doar în Germania, în Italia ori în Spania. El s-a răspândit ca o molimă cu mult mai departe (până în Japonia), pe un principiu al complicităţii unor facţiuni, formaţiuni politice, grupuri intelectuale etc., acoperind întreaga geografie a Europei. Condiţia Ungariei hortyste este similară şi egală cu cea a Ucrainei, Croaţia n-ar trebui să lipsească din acest top ruşinos, iar în ce ne priveşte am avut, poate, norocul cu inspirata decizie a lui Antonescu de a scoate la timp şi cu forţa armei, din joc Legiunea şi pe adepţii săi.
Gravitatea unor astfel de tentative de rescriere a Istoriei cu uneltele meschine ale propagandei constă în tentativa de a genera, artificial, alibiuri pentru acte geopolitice al căror risc nu poate fi diminuat în niciun mod prin astfel de reşapări a Istoriei. Iar întrebarea, poate încă şi mai perfidă, vizează jocul ambiguu al raporturilor dintre Germania şi Rusia, ca şi dintre liderii ei, argumentul economic primind, astfel, un nebănuit suport politic, într-un registru interferând istoria şi politicul.
