Cu puţine şi aproape insignifiante excepţii, un eveniment petrecut săptămâna trecută la Roma, în Cetatea Vaticanului, n-a depăşit, atunci când totuşi s-a întâmplat, spaţiul unei ştiri oarecare. Nici nu e de mirare de vreme ce, molipsită de vocaţia unui perpetuu şi greţos joc al scandalului, cu spectrul unui rating cu orice preţ, inclusiv al libidinosului, presa noastră s-a decuplat de la minimele sale atribuţii. Deontologice, dar şi, nu o dată, ale unui elementar bun-simţ.
Vinerea trecută, în sala mare a Palatului Apostolic şi în prezenţa celor mai importanţi lideri europeni, de la Junker la Merkel, la Schulz, Tusk, Renzi ori la regele Spaniei, Filip al VI-lea, ca şi a presei şi a unui public din care n-au lipsit importante personalităţi artistice, a avut loc ceremonia decernării Premiului Carol Cel Mare Papei Francisc.
Constituit în 1949, de către un comitet de iniţiativă din oraşul german Aachen în cadrul Fundaţiei internaţionale cu acelaşi nume, premiul are drept scop omagierea personalităţilor şi instituţiilor care contribuie la procesul integrării şi unităţii Europei. Fără rezonanţa şi celebritatea altor premii, privind în urmă la lista laureaţilor succedaţi din îndepărtatul an 1950, în rândul lor numărându-se chiar şi figuri intrate pe merit în isorie – Konrad Adenauer, Robert Schumann, Jean Monnet, pionieri ai proiectului Europei Unite, dar şi Winston Churchill, Simone Weil, Havel, Mitterand, dar şi Bill Clinton ori Tony Blair, semnificaţiile sale intime nu trebuie ignorate şi nici minimalizate.
Cât despre Papa Francisc, înaintea s-a a mai fost încoronat polonezul Ioan Paul al II-lea, însă ceea ce cu siguranţă va intra în istorie, alături de alte, deloc puţine, acţiuni ecumenice şi înalt umaniste ale sale, este fulminantul discurs pe care Suveranul Pontif l-a susţinut în faţa auditoriului prezent.
Jurnaliştii, ca şi personalităţile politice prezente, n-au făcut rabat de la superlative. Şi nici nu se putea altfel, îmi dau seama, ascultându-l şi eu şi, apoi, recitindu-i discursul: unul de o acurateţe – pacifică şi umanistă – pe care istoria o va reţine în patrimoniul ei multisecular, ce-şi află izvodul până prin veacul Umanismului şi al Renaşterii florentine.
A surprins, înainte de toate, fervoarea cu care şi-a început premiatul discursul, un ex-abrupto de extracţie antică, socratică şi, deopotrivă, ciceroniană, invocată fiind, ca interlocutor imaginar, Europa însăşi:
„Ce ţi s-a întâmplat ţie, Europă umanistă, scut al drepturilor omului, al democraţiei şi al libertăţii? Ce ţi s-a întâmplat, Europă, tărâm al poeţilor, al filosofilor, al artiştilor, al muzicienilor literaţi?...”, şi-a început Papa discursul său în faţa principalilor actori ai continentului de astăzi. Un mod de a-i pune continentului o oglindă în faţă spre a-şi contempla „decadenţa”, semnele unei retrageri între zidurile unei vinovate autarhii, cerându-i să-şi stârpească, de pe chip, semnele unor riduri „ce nu aparţin sufletului Europei”, implorând-o, în calitate de fiu al ei care vrea să regăsească „în muma Europa rădăcinile sale de viaţă şi de credinţă”.
Criticând „meschina deprimare a paradigmelor unilaterale, el a chemat în cauză ceea ce a numit „vocaţia genetică a Europei spre solidaritate şi deschidere”, propunând ca o sfidare şi ca un pariu al prezentului insidios, actualizarea concretă a ideii de Europă: „O Europă care să fie capabilă să aducă la lumină un nou umanism bazat pe cele trei capacităţi de integrare, de dialog şi de înţelegere”.
N-au fost uitate rădăcinile istorice, antice, ale bătrânului continent, căci, afirma Papa, „Rădăcinile popoarelor noastre, rădăcinile Europei s-au consolidat în cursul istoriei sale deprinzând în sinteze mereu inovative culturile cele mai diverse şi fără vreo aparentă legătură între ele, căci identitatea europeană e, şi a fost mereu, o identitate dinamică şi multiculturală”.
Mi se pare semnificativ faptul că, vorbind despre sufletul Europei, Papa releva că acesta s-a născut din întâlnirea de civilizaţii şi de popoare, mult mai vastă decât actualele hotare ale Uniunii şi a fost chemată să devină un model de noi sinteze şi de dialog:
„Chipul Europei nu se distinge de fapt prin a se opune altora, ci prin a imprima trăsăturile unor varii culturi şi frumuseţea de a înfrânge închiderile”.
O lecţie, încă una, a acestui Papă exemplar, modelator de conştiinţe în numele unui nou umanism într-un timp al degringoladelor de tot felul şi care, la finalul unei alte întâlniri din incinta Vaticanului, în prezenţa a 1500 de medici şi paramedici din familia „armatei”distribuite pentru ajutor umanitar celor năpăstuiţi din Africa şi din alte zone vitregite ale Terrei, şi-a încheiat discursul cerându-le celor prezenţi să se roage şi pentru el, dar astfel încât Domnul să-l facă… mai sărman decât este.
