Notă
Propun, într-un serial pentru cititorii acestei rubrici, ultimul interviu pe care marele scriitor – jurnalist, poet şi cineast considerat genial în ţara sa şi în afara ei – Pier Paolo Pasolini l-a acordat tânărului, pe atunci, coleg de presă, Furio Colombo, azi apreciat drept unul dintre „patriarhii” presei din Italia. Unicitatea acestui interviu, atestată şi comentată de-a lungul ultimelor peste patru decenii, consistă în faptul că el a avut loc cu doar câteva ceasuri mai înainte ca intervievatul, recte Pasolini însuşi, să fie asasinat, în noapte, pe plaja de la Ostia de lângă Roma. Despre circumstanţele acelui asasinat şi despre istoria juridică ce i-a urmat şi care a rămas până astăzi nelămurită (între ipoteza unui tânăr asasin condamnat la mulţi ani de carceră şi abia de curând eliberat şi un asasinat politic, regizat de serviciile secrete ale unui stat cu care victima s-a aflat întreaga sa viaţă într-un permanent conflict) am mai scris în acest colţ de pagină.
Însă ceea ce mi se pare relevant în aceste poziţii pasoliniane este actualitatea lor indubitabilă cu accente profetice pe care, de altfel, le-a tot expus şi impus în întreaga sa activitate, ca şi îndeosebi, în opera sa polivalentă. Pentru cititorul interesat, mi se pare util să-i recomand măcar câteva dintre zecile sale de pelicule cinematografice, între care „Teorema”, „Evanghelia după Matei”, ca şi pe cea a cărui premieră n-a mai apucat s-o prezinte, cu titlul „Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei”, ca şi romanul apărut postum, cu titlul „Petrol”.
Pier Paolo Pasolini
Suntem cu toţii în pericol (III)
Interviu realizat de Furio Colombo, cu câteva ore înaintea asasinării scriitorului şi apărut în nr. 2. al suplimentului „Tuttolibri” al cotidianului torinez „La Stampa”, din 8 noiembrie 1975.
– S-ar zice că ai nostalgia acelei lumi.
– Nu! Am nostalgia acelor oameni săraci şi adevăraţi ce se băteau ca să doboare pe acel stăpân fără a deveni acel patron. Fiindcă erau excluşi de către toţi nimeni nu-i colonizase. Mie mi-e frică de aceşti negri în revoltă, egali stăpânilor, la fel de prădători, ce vor totul cu orice preţ. Această întunecată încăpăţânare spre violenţa totală nu mai lasă să se vadă „de ce semn eşti”. Oricine a fost dus la spital în pragul morţii mai are interes – cât timp mai are încă un suflu de viaţă – faţă de ce îi vor spune medicii despre şansa de a trăi decât faţă de ce-i vor spune poliţiştii despre mecanismul delictului. Bagă bine de seamă că eu nu fac nici un proces de intenţie, nici nu mă interesează de-acum lanţul cauză-efect, mai întâi ei, mai întâi el, sau cine este vinovatul. Mi se pare că am definit ceea ce tu numeşti „situaţie”. E ca atunci când într-un oraş plouă şi nu s-au astupat gurile de canal, apa urcă, e o apă inocentă, apă pluvială, nu are nici furia mării, nici răutatea curenţilor unui râu. Şi totuşi, dintr-un motiv oarecare nu coboară, ci urcă. E aceeaşi apă pluvială din atâtea poezioare copilăreşti şi din cântecelele din „cântând în ploaie”. Însă urcă şi te îneacă. Dacă am ajuns până aici, eu zic: să nu ne pierdem vremea punând o etichetă ici-colo. Să vedem unde se astupă acest blestemat de bazin, mai înainte de a ne fi înecat cu toţii.
– Şi tu, de aceea, i-ai vrea pe toţi ciobănaşi fără şcoală obligatorie, ignoranţi şi fericiţi.
– Spusă aşa, ar fi o prostie. Însă aşa-zisa şcoală obligatorie fabrică în mod necesar gladiatori disperaţi. Masa devine tot mai mare, ca şi disperarea, ca mânia. Să presupunem că aş fi lansat o butadă (şi totuşi nu cred). Spuneţi-mi voi un altceva. Se înţelege că am nostalgia revoluţiei pure şi directe a oamenilor oprimaţi ce are un singur scop, de a-i face liberi şi stăpâni pe ei înşişi. Se înţelege că îmi imaginez că ar putea veni un astfel de moment în istoria italiană şi în cea a lumii. Tot ceea ce-i mai bun din ceea ce gândesc va putea şi să-mi inspire una din viitoarele mele poezii. Dar nu ceea ce ştiu şi ceea ce văd. Vreau să spun pe şleau: eu cobor în infern şi ştiu lucruri ce nu clintesc liniştea altora. Dar fiţi atenţi. Infernul urcă spre voi. E-adevărat că visează uniforma şi justificarea sa (câteodată). Dar e la fel de adevărat că voinţa sa, nevoia sa de a da cu bâta, de a agresa, de a ucide, e puternică şi e generală. Nu va rămâne pentru prea mult timp experienţa privată şi riscantă a cuiva care a, cum să spun, atins „viaţa violentă”. Nu vă amăgiţi. Şi voi sunteţi, cu şcoală, televiziune, seninătatea ziarelor voastre, şi voi sunteţi marii conservatori ai acestei ordini oribile bazate pe ideea de posesiune şi pe ideea de a distruge. Pentru mine, asta înseamnă o alta printre atâtea operaţiuni ale culturii de masă. Neputând împiedica să se întâmple anumite lucruri, îşi găseşte linişte fabricând dulapuri.
– Însă abolind trebuie în mod necesar spus a crea, dacă nu eşti şi tu un distrugător. Cărţile, spre exemplu, ce scop au? Nu vreau să ţin partea celui ce se nelinişteşte mai mult din cauza culturii decât a oamenilor. Dar aceşti oameni salvaţi, în viziunea ta despre o lume diferită, nu mai poate fi primitivă (asta e o acuzaţie frecventă ce ţi se aduce) şi nu vrem să folosim represiunea „mai avansată”…
– Care mă îngrozeşte.