Italienii cu ale lor, noi cu ale noastre

0
40

Italienii au memorie bună. Canalul privat de televiziune Sky va difuza, la începutul lunii martie, primul episod, dintr-un serial de zece, despre cele petrecute în 1992, operaţiune cunoscută sub numele de „mani pulite”, care a pus capăt aşa-zisului sistem „tangentopoli”, bazat pe şpăgi, „comisioane” în adevăratul sens al cuvântului, numite la început bombonele, deşi cu trecerea timpului au devenit uriaşe torturi. „Tangentopoli” a marcat sfârşitul impunităţii. A fost momentul trimiterii în judecată a peste 300 de persoane, dintr-un total de peste 1.400 cercetaţi, extraşi din lumea politică, financiară şi a administraţiei publice. Judecătorii milanezi, pentru prima dată au scos la iveală finanţările oculte ale partidelor politice şi, ca într-un domino, s-au prăbuşit Democraţia Creştină şi Partidul Socialist, al lui Bettino Craxi, acesta preferând exilul în Tunisia – unde a şi murit în 2000 – dezonoarei unui proces public. Democraţia, s-a spus atunci, înseamnă să ştii nu doar ce se află în capul aleşilor, ci şi ceea ce se află în buzunarele şi conturile lor. Omul politic cel mai longeviv al Italiei (de şapte ori preşedintele Consiliului de miniştri), Giulio Andreotti, – senator pe viaţă – s-a dovedit în 1993 că era implicat, dincolo de evidenta sa „apropiere” de anumite cercuri şi de opţiunile sale atât de discutabile în materie de prieteni, după cum au confirmat anchetele privind „tangentopoli”, şi în regizarea din umbră a multor comploturi subversive. Asasinarea judecătorilor Giovanni Falcone şi Paolo Borselino, în mai, respectiv iulie 1992, crease o stare de spirit irespirabilă. Ţară de compromisuri, Italia este şi teritoriul revoluţiilor neîncheiate, spunea magistratul Giovanni Tamburino, care îşi punea întrebarea: „Să fie oare adevărat că democraţia nu este altceva decât un joc ameţitor de iluzii, un şir de cutii chinezeşti, care au în inima lor puterea, iar în jur numai iluzii?” Cotidianul „Corriere della Sera” a consacrat o pagină, în numărul său din 2 februarie a.c., anunţului, evocând un „house of cards” a l’italienne. Ironia este că o parte din serial foloseşte cadre din sediul Publitalia, agenţia de publicitate a lui Silvio Berlusconi, unde s-a născut partidul Forza Italia, care a preluat puterea doi ani mai târziu, pe ruinele unei democraţii cangrenate. Unul dintre judecătorii din epocă, Antonio di Pietro, şi-a fondat un partid, astăzi cvasi-dispărut. Dezbaterea încă n-a început, dar cu siguranţă va fi animată. Mulţi au crezut că afacerea „tangentopoli” va inspira un nou mod de a face politică, de a concepe lucrul politic, pentru ca „revoluţia” din 1993 să nu rămână neîncheiată: a urmat epoca Berlusconi, pe fundalul unei dislocări generale.

Bun, italienii au memorie. Dar noi? O similitudine între instalarea lui Silvio Berlusconi la palatul Chigi, şi cea a lui Traian Băsescu la Cotroceni, nu există, chiar prin forţarea planurilor. Singura calchiere ar fi buimăceala dureroasă. Povestea parlamentarului Elena Udrea, fost ministru şi lider PMP, derulată în regim pe breacking news, n-ar fi fost posibilă fără Traian Băsescu. Elena Udrea, până la urmă, s-a dovedit „animalul de pradă” – rece, şmecheră, cinică, hotărâtă să calce pe cadavre ca să parvină – pe placul ex-preşedintelui. Nimeni dintre marii ex-pedelişti n-a avut curajul să i se opună făţiş, fie din laşitate, fie din teamă. După ultima cădelniţă, la Congresul PMP, tămâiată impudic, Traian Băsescu devine „un fursec de om” faţă de persoana pentru care DNA a emis trei cereri de arestare în două ore. Când te gândeşti că Elena Udrea nu dorea să împartă cu nimeni „moştenirea Băsescu”, nu te mai şochezi la faptul că toată ţara aşteaptă, ca la teatru, să vadă momentul, la care nimeni nu credea că se va ajunge.