Despre totalitarisme ieri şi azi

0
73

mondo-headerAtributul de totalitarism e azi folosit cu o lejeritate nu doar semănătoare de confuzii şi de ambiguităţi, de cele mai multe ori ofensive dar egal amendabile etichete electorale, în campanii în care atragerea de voturi devine un fel de ieftină piaţă second hand. Fie şi din acest motiv, mi se pare mai mult decât util să ne întoarcem la o semantică – verificată istoric – a acestui fenomen ce-a traversat atât de tragic umanitatea în sinuosul ei drum milnera.

Se cuvine întâi de toate defrişat în prealabil terenul discursului, prea invadat de aproximări şi chiar confuzii terminologice: Istoria ideilor recunoaşte, în decursul întregii istorii a umanităţii, doar două totalitarisme, rectè nazismul şi comunismul (rezumat, îndeobşte, la perioada sa stalinistă).

“Culpa”, câtă este, îi aparţine, cum se ştie, cercetătoarei Hannah Arendt care refuza atributul chiar şi pentru fascismul mussolinian. Nu ne propunem aici să polemizăm cu acest punct de vedere. Au făcut-o alţii, mulţi, mai ales în ultimele decenii, după cum alţii, din perspective mai largi şi cu motivaţii diverse, au suprapus, voit ori nu, peste totalitarism orice sistem social cu evidente propensiuni dictatoriale.

O posibilă sursă a erorii de acest gen ar constitui-o, potrivit unor teoreticieni mai recenţi, confundarea totalitarismului ca sistem social organizat cu modelele ce constituie ştiinţele sociale, în ciuda faptului ca acestea se dovedesc indispensabile în înţelegerea deplină a unui fenomen atât de complex. Cât despre definiţiile conceptului, cea mai simplă, dar tocmai de aceea mai exactă, ar fi aceea teoretizată, în Italia, de Norberto Bobbio şi de către unii dintre discipolii săi: completa absorbire a societăţii civile în Stat. Este, cum se poate proba documentar, obiectivul fundamental al unui regim totalitar. Insă nici măcar gradul de atingere a acestui obiectiv nu e uşor de stabilit, câtă vreme, de la Marx şi Engels încoace, stat şi societate civilă au interferat şi s-au suprapus.

Un studios precum Koselleck crede chiar că, în cazul unor mega-societăţi, precum cele din  SUA, China ori Rusia, unde, fără a încerca vreo conivenţă cu totalitarismul, distincţia între stat şi societate civilă n-ar mai fi utilizabilă pentru o diagnoză actuală, întrucât toate elementele societăţii civile apar integrate în mecanismele decizionale. Chiar şi în Germania nazistă, societatea civilă a reuşit să împiedice, spre exemplu, exterminarea minorităţilor fizice şi psihice (dar nu şi pe cea a evreilor), utilizând ceea ce Fraenkel a numit dublul Stat.

Ar fi interesant de analizat, oricât de sumar, aspecte legate de fascismul italian, considerat prima mişcare europeană a dreptei eversive, antiparlamentare, antiliberale, antidemocratice care a cucerit puterea prin propriile virtuţi. Care ar fi, într-o privire sinoptică, elementele definitorii pentru un regim totalitarist:

– lipsa unor puteri opuse organizate şi vizibile;

– regim de masă şi de atomizare a indivizilor ce coexistă cu soliditatea familiei;

– partid unic, dotat cu o proprie forţă armată;

– şef carismatic, care apare maselor “ca o întrupare sintetică a teoriei elitelor, elită mai presus de elită, profet, Dumnezeu al politicii” (după R. Michels);

– poliţie secretă;

– “Le dévoir de la delation”, “l’education de la haine” (după J. J. Walter);

– ambiţia de a guverna nu doar trupul, ci şi sufletul;

– ambiţia de a face din orice individ un agent voluntar al autorităţii;

– politizarea forţată şi, în realitate, depolitizarea;

– folosirea dezordinii pe rol de ordine; amestecul de violenţă legală cu violenţă ilegală;

– slăbirea (ori abolirea) distincţiei dintre public şi privat;

– statismul dirijat al economiei;

– antisemitism şi rasism;

– naţionalism, imperialism, cu scopul de a descărca în afară tensiunile sistemului, dar şi ca mijloc de a favoriza fuziunea dintre Naţiune şi Stat etc.

Revenind la Arendt, să reamintim cele două teze esenţiale ale celebrei sale cărţi, “Originile totalitarismului” din 1951: caracterul absolut de noutate a fenomenului în întreaga istorie a umanităţii (întrucât autoarea disociază totalitarismul de orice formă cunoscută precum dictatură, despotism, tiranie); paralelismul între totalitarismul nazist al lui Hitler şi cel comunist al lui Stalin, singurele omologate ca atare de Arendt. Pentru autoare, ideologia nu e altceva decât un halat pentru totalitarism, un vehicul pentru a transporta şi aplica ideea centrală totalitaristă, dominaţia absolută

Ce-ar mai fi de adăugat în contextul prezentului supraîncălzit de retorici – fără culoare ideologică – în care, când slăbiciunea din interior nu se cade a fi recunoscută, devine imperios necesar ca inamicul, a cărui prezenţă notabilă e ireparabilă pentru cohorta de susţinători, trebuie neapărat inventat. Că e vorba de corupţie ori nu, de aranjamente făcute în limitele aceleiaşi ordini mai mult ori mai puţin legalizate (cazul lui Traian Băsescu e cât se poate de ilustrativ) abilitate de toate părţile angajate în binomul conflictuale Putere-Opoziţie, aproape că nici mai are vreo importanţă.