În căutarea Fetei Morgana…

0
308

Fostul preşedinte Traian Băsescu îl sfătuieşte pe succesorul său, Klaus Iohannis, să acţioneze cât mai repede, pentru ca lucrurile să nu ia o întorsătură neaşteptată. Pe fond are dreptate, opinând că “e vremea deciziilor, nu a discuţiilor prelungite inutil“. Numai că şi acestea trebuie cumpănite, un termen, deloc familial lui Traian Băsescu. Propunerile avansate de acesta, unele în întâmpinarea “străzii”, pe care susţine acum că “le-a dorit, dar nu le-a putut rezolva“, sunt toate de competenţa Parlamentului, atât de drag… lui Traian Băsescu. Şi unele dintre ele sună cam aşa: lege electorală cu 100 de senatori şi 200 de deputaţi; alegeri locale în două tururi pentru primari; depolitizarea agenţiilor locale şi teritoriale, prin numirea pe criterii de competenţă a conducerii acestora; înlocuirea preşedintelui CNA; adoptarea unei noi legi a Sănătăţii aflată în Parlament; începerea reformei curriculare în Educaţie ş.a.m.d. Bineînţeles că toate acestea, cu un plus de tact, se puteau materializa pe mandatele domniei sale, care rămân dominant negative. Au fost 10 ani de necurmată gâlceavă, în care Traian Băsescu nu a avut treabă cu democraţia directă sau reprezentativă, ci cu democraţia prin bâlbâială. Vremurile cereau schimbări, cereau reforme, însă vorbind mereu despre asta, suprapunând, confuz, schimbări peste schimbări, a obţinut efectul dorit ca în artele marţiale: foloseşti forţa adversarului ca să-l îngenunchezi. Am fost învăţaţi de ani buni cu un silogism păcătos: românii vor, fireşte, o schimbare în bine. Şi în consecinţă îşi aleg entuziaşti sau blazaţi, liderii noi pentru a reîncepe, frenetic, după fiecare ciclu electoral, căutarea Fetei Morgana. Lucrurile au stat pe loc, pentru că nici o schimbare nu şi-a apucat sorocul. Sistematic noile reforme au ucis pe cele imediat anterioare. Traian Băsescu este cel care a reuşit să se achite de multe obligaţii în materie de cedare a suveranităţii, “disciplinând” România prin mecanisme de verificare şi control, şi nu în ultimul rând lăsând “moştenire” o societate mai divizată ca oricând, o dreptă intelectuală parţial delegitimată, un număr sporit de nostalgici ai comunismului. Iată de ce, recomandările sale, într-un asemenea context, cu mii de oameni ieşiţi în stradă, spre a protesta, a-şi exprima nemulţumirea şi a cere schimbări radicale, sună anacronic, ca să nu spunem “ca dracu”, vorbă rostogolită în timp, a unui fost congener. Abureala asta, că nu avem cum s-o definim altfel, a unui fost preşedinte-jucător, gropar de alianţe politice, fondator al statului de drept preferenţial, care nu se consulta, nici în pripă, nici prelungit, cu nemulţumiţii, şi partidele politice, cum reaminteşte Dorin Tudoran, tuturor amnezicilor, are puncte de vedere, la un sistem, la a cărui consolidare a contribuit nemijlocit, năşindu-l “statul ticăloşit”. Intelectualii cui îi alintau pe demonstranţi, în iarna lui 2012, cu duioasele comparaţii de pegră, viermi, ciumpalaci etc? Să mai continuăm? Suntem într-o competiţie a ipocriziei. Tragedia incendiului de la Clubul Colectiv este descumpănitoare, expresia unui cumul de iresponsabilităţi. Morţii, de la o zi la alta, tot mai numeroşi, ne baricadează într-o bulversare fără ieşire, augmentând o iritare spre cote care pot bascula în anarhie. Cicatrizarea acestor răni va lua timp. Dar să ne înţelegem: acţiunile de stradă pot genera o alternativă doar la urne. Maidanul de la Kiev, care ne este mai proaspăt în memorie, n-a schimbat radical situaţia, deşi a fost înconjurat cu simpatie, în tot spaţiul UE, şi la alegerile locale recente (la 15 noiembrie – turul 2) absenteiştii au reprezentat 50%. O singură observaţie: dacă Frontul Popular al premierului Arsenie Iaţieniuk se impunea la alegerile parlamentare de anul trecut, acum ratingul partidului este egal cu zero. Pe ansamblu situaţia rămâne incertă. Blocul preşedintelui Petro Poroşenko revopsit în “Solidaritatea”, care a asimilat UDAR, partidul boxerului Vitali Kliciko, îl susţine pe acesta în turul doi, pentru funcţia de primar al Kievului, dar şansele rămân discutabile. E de reflectat cu alte cuvinte. Dar cine mai are predispoziţie la aşa ceva.