Senatul României a respins, deunăzi, cu 76 de voturi, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului, prin care se dorea înstrăinarea societăţilor şi companiilor deţinute de statul român –Nuclearelectica, Hidroelectrica, CEC Bank, Portul Constanţa, Aeroportul Otopeni, Tarom şi alte companii-, într-un moment în care există în vigoare legea ce interzice vânzarea pe timp de doi ani a participaţiilor statului român. O paranteză: în 2009, în plină criză economică, declanşată în circumstanţele cunoscute, ne fericeam că statul menţinuse în viaţă CEC Bank, respingând tentativele mai mult sau mai puţin discrete de privatizare. Contextul actual este următorul, potrivit Ziarului Financiar: companiile româneşti au pierdut din ponderea lor în economie de la un an la altul, ajungând aproape la 50% în timp ce firmele străine şi-au majorat ponderea. De când România nu mai produce „mare lucru” a crescut numărul de locuri de muncă în servicii. Scanăm şi suntem scanaţi. Vindem şi suntem vânduţi. Problema suveranităţii nu ne-o punem. Florin Câţu, ministrul Finanţelor, deşi afişează radicalităţi şi triumfalisme stranii, nu e bănuit de nimeni ca fiind vreo competenţă veritabilă, un exponent al ştiinţelor economice, deşi lasă impresia că ştie cu o precizie oarecare ce proiecte vrea „să execute”, încotro vrea să meargă, pe ce cale şi în cât timp. Din acest punct de vedere metafora Columb, pentru domnia sa, este valabilă. Curat neo-liberal, Florin Câţu, neliniştit de deriva posibilă, încurcă rău lucrurile. Problema economiei româneşti nu e statul şi soluţia economiei româneşti nu e privatizarea cu orice preţ, a ceea ce a mai rămas. Multe, dar multe privatizări, de-a lungul timpului, au fost un dezastru şi nu aveau cum să fie altfel. Când în locul unor obiective economice falnice, dacă ne referim la cele de pe raza municipiului Craiova, precum „7 Noiembrie”, Electroputere, Combinatul Chimic, IUG, ITMA şi ne oprim cu enumerarea, au apărut mall-uri, cartiere de locuinţe, asta n-a fost privatizare. Singurii care au profitat au fost „flexierii”, termenul îi aparţine lui Janine R. Wedel, adică persoanelor şi reţelelor care s-au mişcat oportunist şi lipsit de scrupule între public şi privat: oamenii conflictelor de interese. Privatizarea, în varianta actualului guvern, nu e decât o modalitate de a distrage atenţia de la faptul că statul român nu mai are o misiune, o direcţie. Nu mai este reprezentativ. După cum ne-a dovedit-o exemplul miracolului economic german, petrecut sub patronajul statului, nu economia de stat e problema. Ci statul fără căpătâi şi elitele flexiene pe care le cloceşte. În 1975 legislaţia germană interzicea explicit prin lege vânzarea către străini a tuturor companiilor care aveau de a face cu interesele vitale ale Germaniei (industria de maşini, căile ferate, poşta, regiile). Abia la sfârşitul anilor 80 au fost privatizate companii precum VW şi Lufthansa, dar în condiţii care păstrau controlul german asupra firmelor supuse privatizării. Nu vom rezolva problemele economiei privatizând totul, scrie istoricul Mircea Platon, în cartea sa „Ce a mai rămas de apărat” (Eikon, 2016) ci rezolvând criza de identitate a statului român. Care trebuie să fie un stat reprezentativ, adică responsabil şi răspunzător faţă de naţiunea română. Cu ale ei interese naţionale, care trebuie apărate. Şi aceste interese naţionale au de a face cu o anumită conştiinţă naţională. Ordonanţa de urgenţă a guvernului privind înstrăinarea societăţilor şi companiilor deţinute de statul român este înainte de toate anti naţională, inspirată tardiv din teoria lui Milton Friedman, un teoretician neo-liberal, care şi-a arătat talentul în Chile după cunoscuta lovitură de stat. Semn că deocamdată, cu actualul guvern, importăm şi slogane. România nu va renaşte datorită marilor investitori străini, ci doar „prin noi înşine”. Dacă nu cumva şi împotriva marilor investitori străini.
