Istoria rezervă zilei de 9 mai celebrarea a nu mai puţin de trei evenimente, cu simbolistica lor specială: ziua Independenţei României, ziua Europei şi ziua Victoriei coaliţiei aliaţilor în cel de al doilea război mondial. De bună seamă fiecare dintre acestea merită o aplecare aparte, detaliată, şi eventual cât se poate de riguroasă, din punct de vedere istoric. Pentru noi doljenii, ziua Independenţei are o conotaţie specială, prin faptul că în perioada aprilie-august 1877, sediul Marelui cartier general al armatei române a fost în comuna Poiana Mare, casa familiilor Marincu-Magereanu. Povesteşte Sabina Cantacuzino „fiica cea mare a lui Ion C. Brătianu” şi „sora cea mai mare a Brătienilor” în monografia „Din viaţa familiei Ion C. Brătianu” (Ed. Humanitas, 2013), cum s-a primit vestea de la tatăl ei, a cărui operă fusese, cu toată răspunderea de rigoare, intrarea în război. Un război declarat de imperiul rus celui otoman, la care partea română a permis trupelor ruse să intre pe la Ungheni, traversând podul de peste Prut, opera inginerului francez Gustave Eiffel. Şi discuţiile, în casa familiei Brătianu nu ocoleau detalii de factura „nu vom mai avea semiluna pe pajură”, „pe harta Europei vom avea altă culoare decât Turcia”, „et nous ne donnerons plus nos argents aux Turcs”. Fiecare an care ne-a distanţat de evenimentele sângeroase ale războiului din 1877 a adus noi detalii istorice, estompate, şi ele cu trecerea timpului, chiar dacă au schimbat harta politică a Balcanilor. Şi în prezent istoricii militari ruşi dau o interpretare mai aparte bătăliilor din 30-31 august. Este vorba de bătălia pentru Plevna şi nu numai. Ministru de război fiind Ion C. Brătianu îşi încordase toate puterile pentru a putea realiza misiunea de a organiza o campanie militară reuşită, cu mijloacele aşa de limitate de care dispunea. Dunărea trecută, greutăţile deveniseră mult mai mari, mai ales în privinţa aprovizionării –preocupare continuă- mereu înspăimântat de vântul care sufla şi ameninţa podul de pontoane de la Turnu Măgurele, care servea ca legătură între ţară şi armată. În toamna lui 1877 părul lui I. C. Brătianu încărunţise cu totul. Serviciul sanitar, ca şi celelalte servicii, erau defectuase. Sabina Cantacuzino pomeneşte numele doctorului Davila care şi-a arătat atunci toate calităţile organizatorice „de muncă şi de jertfă”. La 28 noiembrie 1877 a căzut Plevna, după ce marele duce Nicolae ceruse ajutorul principelui Carol I, fiindcă armata rusă suferise mari pierderi. Documentele vremii şi lucrările monografice de specialitate dedicate războiului de Independenţă reliefează la unison semnificaţia strategică a oraşului Calafat. Concluzia generalului Ştefan I. Fălcoianu, în această privinţă, este edificatoare: „nu mai puţin însemnată era în Oltenia poziţia strategică a Calafatului, ceea ce reclamase ridicarea peste Dunăre, de către turci, a cetăţii Vidin”. Înălţimile pe care se afla oraşul Calafat, mai preciza generalul Fălcoianu, în lucrarea sa „Istoria războiului din 1877-1878 (ruso-româno-turc) curs profesat la Şcoala superioară de război”, apărută în 1895 la Bucureşti, formau un promontoriu în faţa cetăţii Vidin, care acoperea una din comunicaţiile cele mai însemnate pe Rumelia. Ocuparea Calafatului, de către turci, ar fi conferit cetăţii Vidinului o putere considerabilă, întrucât Calafatul ar fi devenit un cap de pod puternic care ar fi favorizat o mişcare de întoarcere asupra armatei noastre. Calafatul este legat de începutul confruntării dintre artileria română şi cea otomană. Din raportul comandantului Divizei 1 active, colonelul Cerchez, adresat comandamentului corpului 1 de armată, din 27 aprilie 1877, rezulta „canonada, după cum prin telegraf am adus la cunoştinţa dumneavoastră, a început la 2 şi jumătate de către bateriile turceşti din cetate”. Ziarul Telegraful din 28 aprilie 1877 consemna: „Ieri tunul român a bubuit la Calafat, nu cum bubuie la parade, ci ca să arate străinilor care ne calcă drepturile, care ne jefuiesc porturile şi ne bombardează oraşele, că nu putem permite asta fără a protesta şi în scris şi cu tunul. Tunurile române au început salvele lor şi într-o oră Vidinul s-a văzut arzând în diferite locuri. Artileria noastră a făcut minuni. A silit pe turci să înceteze focul în 4 ore”. În amintirea bombardării Vidinului în anul 1886 în partea de nord a oraşului Calafat a fost ridicat monumentul „Independenţa” pe care se află inscripţia „În amintirea bombardării Vidinului în 17 maiu 1877”. Există în broşura „Doljul în războiul de independenţă 1877-1878”, o multitudine de date privind desfăşurarea ostilităţilor, dar şi preţul plătit de armata română. Referiri aparte la formele de solidaritate ale populaţiei din zonă. Contribuţia Doljului, la susţinerea războiului, este ilustrată şi de faptul că la şedinţa desfăşurată la cartierul general al armatei române din 3 iulie 1877, în prezenţa preşedintelui Consiliului de Miniştrii a fost invitat să participe şi prefectul judeţului I. N. Titulescu. S-au stabilit atunci o serie de măsuri referitoare la buna aprovizionare a armatei. Pe perioada războiului au fost donate gratuit pentru armată, prin aportul populaţiei doljene 31884 pâini 1794 rufe, aşternute, însemnate cantităţi de alimente (carne, pastramă, caşcaval, brânză, mălai etc.). O statistică exactă n-a putut fi făcută, fiindcă s-a apelat şi la rechiziţii de război. Ţăranii din zonă n-au pregetat să ofere vite, berbeci, fasole, brânză pentru armată. Obţinerea Independenţei a fost rezultatul luptei dârze a dorobanţilor, care au înscris probe de vitejie şi eroism la Griviţa şi Plevna, Rahova, Smârdan şi Vidin. La 10/22 mai, la împlinirea a 11 ani de la sosirea prinţului Carol I la Bucureşti, pentru a lua în primire tronul principatelor, Camera şi Senatul au recunoscut independenţa României faţă de Turcia. Tratatul de pace semnat la San Stefano pe 3 martie 1878 a frustrat România de judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, fiindcă partea rusă, conform tradiţiei, nu şi-a respectat făgăduinţele.
