Mario Luzi
Vasco, atât de iubit şi atât de uitat
Cineva îşi va fi amintit – printr-o memorie oficială – că azi, 12 ianuarie, are loc a zecea aniversare a morţii lui Vasco Pratolini. Aşa este, sunt zece ani de când Vasco a murit. Într-o dimineaţă de ianuarie de-acum zece ani, Cecilia mi-a telefonat spre a-mi comunica ştireaşi să mă întrebe dacă aş fi putut cinsti memoria sa la înmormântarea de la Porte Sante, cimitir exclusiv şi rezervat pe colina Florenţei, la San Miniato a Monte. A fost, mi-a zis, o dorinţă a lui… Dorinţa aceea a fost satisfăcută.
Anul următor s-a ţinut, la Florenţa, un congres asupra operei lui Pratolini. Mă aflam departe şi n-am putut participa altfel decât in extremis. Am vorbit prin nişte însemnări, înregistrarea n-a fost grozavă şi chiar şi însemnările s-au pierdut. Însă amintirea despre Vasco pe care o inserasem în mărturia mea era emoţionantăşi n-am vrut s-o pierd. De aceea am fixat-o în această pagină pe care o regăsesc azi. Ea este, prin urmare, amintirea unei amintiri, asemenea celei despre atâtea întâmplări şi cazuri comune din trecutul nostru şi din trecutul altor persoane şi al povestirii lor.
Mă văzusem puţin, la lungi intervale, cu Vasco, în ultimii ani. Ştiri indirecte, dar exacte şi, aşa cum auzeam, triste, de la prieteni comuni, mai ales, de la ElioFioreşi de la SandroParonchi. Cu toate acestea, nu eram deloc pregătit la şocul vederii lui atunci când, în primăvara lui 1987, m-am trezit cu el în faţă la Taranto. Acolo ne nimerisem, el câştigător al premiului cu acelaşi nume, iar eu ca membru al juriului ce i-l acordase în unanimitate. Nu credeam că o să vină personal să şi-l ia: însă o încordare de voinţăşi de sfidare orgolioasă a suferinţei îl împinsese, cu asistenţaşi sprijinul Ceciliei şi Aureliei, să urce într-o maşină ca să ajungă până acolo. Nu era doar un premiu, era şi o festivitate în onoarea sa, nu voise să lipsească. Glasul şidicţia se resimţeau, fireşte, de pe urma stării fizice generale, dar mintea îi era vie şi a fost posibil să se aşeze la masă şi să ne vorbească puţin prin rumoarea adunării şi a localului. Gândul obsesiv de a da un sens şi o justificare trecutului său fusese constant în el în anii aceia. Încă era puternic, îmi dădeam seama, cu toate acestea mi s-a părut că subiectul, atunci, îi consemna un fel de detaşare. Şi părea ocupat cu gânduri cu totul diferite. De ce fel? Îl întrebai atunci când îmi ceru să mă duc la el, în strada Fleming, în timpul uneia din vizitele mele romane, fiindcă voia să-mi vorbească. O dorinţă ce s-a împlinit scurt timp după aceea într-unul din chinuitoarele, gravele mesaje ce-i fusese dat să le traseze cu mâna sa.
Discuţia, pe care vag o intuiam că ne-ar fi implicat într-o reexaminare nu doar critică, ci şi cu inima deschisă, a anilor noştripetrecuţi împreună, a experienţelor noastre simultane, dar inegale, n-a avut loc. M-am dus, însoţit de ElioFiore acasă la el, dar starea sa n-a permis în dimineaţa aceea nici o discuţie mai serioasă. Doar privirea sa încrucişându-se cu a mea s-a deschis spre o înţelegere irealizabilă. Atunci doar? Ori pentru totdeauna? Am rămas în dubiul acelei amânări, dar am primit şi reciproca uşurare a înţelegerii dintre noi, aproape ca şi când acordul ar fi substituit conversaţia ratată. Puţin după aceea a venit sfârşitul.
E într-adevăr prea puţin pentru o existenţă plină, bucuroasă şi chinuită precum cea a lui Vasco Pratolini; dacă ea n-ar fi trecut în mare parte, nu doar ca spirit, ci şi ca aderenţă sensibilă şi concretă la lucruri, la oameni, la oraşe, şi în opera sa şi din ea n-ar reveni la noi. E greu de imaginat un autor mai amestecat şi mai implicat în propria ambianţă încât aceasta să devină într-un sens adevărat şi literal propriul element.
Dispoziţiileomeneşti ce-au favorizat această însufleţită concretizare de la Ilquartiere la Cronache di poveri amantişi la Metello etc, au produs o puternică şi caldă reciprocitate cu cititorii săi şi mai ales cu concetăţenii ce l-au iubit, mai mult îl păstrează şi acum în suflet. Opera sa pare azi eclipsată, sper doar temporal, totuşi, în uitarea aproape generală, este prezent cel puţin în şcolişi în repertoriile istoriografiei noastre comune. Însă în afecţiuneaşi în gustul florentinilor pot depune mărturie că opera sa n-a cunoscut amurguri.
*
Regăsesc, nu fără dificultate, printre ciorne, aceste însemnări numind o altă împrejurare şi, desigur, o altă intenţie:
«Discuţie cu Franco („nebunul” din Macerata în apartamentul căruia am ajuns să dorm printr-un concurs de împrejurări nelipsite de un anume haz, dar şi de …necaz!) despre…Leopardi şi despre Pratolini. Leopardi, înţeleg, e de-al lui, marchigian, din Recanati, mi se pare firesc nu doar să-şi exhibe un orgoliu local, ci şi să ştie, a memoria, măcar versurile din A Silviaşi pe cele din Infinito; de la şcoală, desigur, însă îmi povesteşte cum, în localitatea rurală de pe colinele marchigiane, nu departe de Portul Recanati în care îşi făcea şcoala elementară, învăţatul pe de rost al poeziilor lui Leopardi intra în obligaţia copiilor. Dar de unde până unde …Pratolini? Florentin, apoi transferat la Roma, romancier angajat politic, evident, în rândurile stângii, chiar radicale, italiene, n-a fost, în ciuda unei faime aproape populare de prin anii ’50, tocmai o figură de succes. Incongruent (Franco, gazda mea de-o noapte, e destul de bolnav, cu probleme psihiatrice acute în urma unui accident de maşină!), îmi divulgă până la urmă …secretul: citise undeva că Vasco Pratolini n-avusese …şcoală. Adică, doar elementara şi liceul: „Come me!”, îmi spune. Însă el îl auzise odată vorbind, la Bologna, cu ocazia premierii unui film „tras” dintr-o carte a sa. „Cronache di poveri amanti”, gândesc cu voce tare, iar el sare de pe scaun satisfăcut, „Sì, sì, ma come mai fai a sapere?…”, şi adaugă că atunci când l-a văzut l-a uluit asemănarea din film cu necazurile din propria sa familie. Şi, pe urmă, nu uită să adauge ritos, „ştii că acela e unul dintre primele filme ale lui Mastroiani?” „Losapevi?”. Nu ştiam, ca să fiu sincer, nu ştiu nici acum care este primul film al lui Mastroiani. Multă vreme am crezut că Mastroiani debutase în …”Strigătul” lui Antonioni, dar fireşte că m-am înşelat, măcar pentru faptul că Antonioni a fost – şi a rămas – una dintre marile mele pasiuni cinematografice.
Revenind la Pratolini, ceea ce mă intriga în textul omagial al prietenului său Luzi este tonul – şi tonalitatea – derobată de orice undă de patetism, lipsită de acea notă puţin pasională ce se poartă în astfel de momente. Şi, în plus, spre a defini o altă notă comună, în general, scrisului luzian, e viu în aceste puţine cuvinte un abia simţit fior de îngrijorare pentru teama de a nu se pierde ceva din propriul său destin: amintirea marelui prieten şi riscul pierderii în uitare. Era, mă întrebam atunci, o îngrijorare ce-l preocupa pe marele poet în legătură şi cu propriul său destin? Luzi trecuse, în momentul scrierii, de respectabila vârstă de 87 de ani. N-au rămas, din câte ştiu, semne ale unei angoase a apropierii sfârşitului în acei ultimi ani ai săi. Dimpotrivă: a scris, a combătut, s-a deplasat, a călătorit până aproape în preziua morţii. Dar dacă, scriind despre prietenul dispărut cu zece ani mai înainte şi sub pagoda unor suferinţe fizice majore, el, Luzi, contura, cu pana sa hărăzită, insidioasa faţă a unei postumităţi ignare?»
