Fostul premier Adrian Năstase şi-a îngăduit, într-o intervenţie pe blogul personal, să atragă atenţia asupra unor incongruenţe de natură diplomatică, tot mai frecvente în ultima vreme în spaţiul public de la noi. Nu sunt – şi nici n-am fost – nici pe departe un fan al lui Năstase, căruia însă nu i-am negat, cum nici alţii n-ar fi îndreptăţiţi s-o facă, nici inteligenţa şi nici cultura politică ori expertiza sa diplomatică. În fapt, ceea ce releva d-sa erau elementare alegaţii devenite, prin timp, nişte cutume ale comportamentului inter-ţări cu tratate şi reprezentări diplomatice.
Revin acum la o supoziţie de natură principială de care m-am mai ocupat, anume la natura unor raporturi interstatale ale României cu celelalte ţări, dinăuntrul ori dinafara UE. A devenit un obicei ca, ori de câte ori se conturează o poziţie, îndeosebi de natură juridică, reprezentanţi ai unor state, cu SUA cap de listă, să intervină, uneori zgomotos, trăgând de guler ba o instituţie a statului, ba alta, ignorând independenţa acestora pe care, în mod straniu, o invocă drept pretext al atenţionării.
Şi încă, dacă tot am subscris, prin înţelegeri probabil puse ca addende secrete la tratate în vigoare, ceea ce nu înţeleg este frenezia cu care unele media şi, mai ales, unii dintre postacii lor cei mai vehemenţi transformă astfel de intervenţii în argumente lichidatoare ale reprezentanţilor instituţiilor propriului lor stat.
Că e vorba de corupţie, ca să dăm acest exemplu la ordinea zilei, orice critică contra protagoniştilor ei ori a lipsei de reacţie a organismelor autorizate e nu doar binevenită, ci şi necesară, ba chiar obligatorie. Şi nu doar din perspectiva media, ci şi a noastră, a simplilor cetăţeni.
Ceea ce însă mă intrigă peste măsură este doza de servitute supralicitată în reacţiile respective, reînviind parcă vechi şi păguboase pagini de vasalitate din istoria noastră naţională, mai veche ori mai nouă.. Nu contează nici faptul că reciproca nu e nici teoretic admisibilă, deşi lumea întreagă e tasată de injustiţii, iar SUA nu fac deloc excepţie.
Aş îndrăzni să spun că, în unele situaţii, sunt chiar contraexemple: recentele tulburări cu o poliţie în acţiuni de gherilă au făcut agenda presei internaţionale. Cât priveşte justiţia, aşa model cum ni se prezintă ea de peste Ocean, aş evoca aici doar o recentă informaţie, fireşte tot mediatică şi, cu tot respectul, scoasă la iveală chiar de media de la ei. Un bărbat negru a ieşit din închisoare după 35 de ani, după ce recursuri recente i-au demonstrat inocenţa. S-a aflat atunci că nu era vorba de un caz izolat, citându-se nu mai puţin de 138 de astfel de situaţii. Desigur, justiţia, cu excepţia poate a celei presupus divine, mai dă în bară, uneori în slujba unor interese oculte, alteori din erori umane, dar asta nu doar în România şi nu doar în SUA, ci peste tot, lăsând în seama unui alt discurs cazuistica unor state totalitare ori autoritare.
În Italia, despre ale cărei dereglări legislative am mai scris, o mână de procurori, din Milano şi de la Roma, denunţau acum câteva zile o lege din 1999 care-i pune la adăpost pe toţi miniştrii bănuiţi de corupţie, foşti şi actuali. Li se refuză procurorilor orice tentativă de urmărire şi de investigaţie, mai mult, chiar şi când descoperă o neregulă în seama unui fost ori actual ministru, ei sunt obligaţi să-l informeze pe respectivul cu cel puţin şase luni înainte de a face public eventualul demers justiţiar.
E clar, mi se va replica, Italia nu e un…model. Poate aşa este, însă e deja un truism faptul că şi corupţia e un flagel – uriaş şi ucigător – care nu cunoaşte nici etnie, nici naţionalitate, nici, cu atât mai mult, partinitate.
Ceea ce mă surprinde cu o neplăcere ce merge spre revoltă faţă de situaţia ca atare este faptul că n-am auzit, citit, văzut vreodată vreo ambasadă străină de la Roma, fie aceasta a SUA ori din cadrul UE, chiar şi îngăimând o atenţionare. De critică, nici nu poate fi vorba. Prin urmare, trecând peste nişte „derogări” de la cutumele diplomatice, mă revoltă, repet, insistenţa, luând cel mai adesea forma unor ifose de „suprapuşi” peste noi, plebea, ale acestor ciraci de presă care readuc în memorie, fie şi fără voie, un mai vechi sindrom al vasalităţii.
Lor – şi celor ce jubilează la „accizele” lor verbale – le-aş cita un posibil răspuns pe care, într-un excepţional roman abia apărut de sub teascuri şi despre care am scris pe larg în numărul de ieri al ziarului, Voievodul martir Constantin Brâncoveanu i-l dă unui misit al său care-i cere să-i „traducă” conţinutul unei scrisori de răspuns de la cancelariile occidentale la solicitarea sa de ajutor militar şi politic contra turcilor:
Nu ştii cum e la noi? Popas la răscrucile lumii: unul vine, altul se duce! Îi omenim pe toţi după datina străbună, scoţându-ne până şi sufletul şi punându-li-l dinainte. Dar, fiecare îşi caută doar interesul în trecerea lui, şi câştigurile sale…
