Tradiţii, obiceiuri şi credinţe în Săptămâna Patimilor

0
42

A început ultima săptămână a Postului Paştilor, în care creştinii se pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. În această perioadă se săvârşeşte slujba deniilor, rânduieli de o frumuseţe deosebită, care evidenţiază momentele dramatice legate de Patimile şi Jertfa lui Hristos. Tot acum întâlnim numeroase practici de pomenire a morţilor (aprinderea focurilor rituale, ofrandele alimentare şi materiale aduse – colacul, oala, lumânarea), la care se adaugă cele specifice sărbătorii (vopsirea ouălor, facerea pascăi) şi, în funcţie de zonă, o serie de obiceiuri populare, precum strigatul peste sat – „un fel de cronică a satului, în care satira se amestecă cu trivialitatea”, după cum notează Ovid Densusianu.

În urcuşul spre Înviere, a şaptea săptămână din Postul Mare – Săptămâna Sfintelor Patimi – are o semnificaţie specială atât în viaţa Bisericii, în general, cât şi a fiecărui credincios în parte. Săptămâna aceasta se dovedeşte a fi o perioadă de curăţenie sufletească şi trupească prin participarea la denii, dar şi prin dorinţa oamenilor de a posti măcar în aceste zile.

Deniile sunt unele dintre cele mai profunde, frumoase şi înălţătoare slujbe creştine care se oficiază seara în bisericile şi mănăstirile româneşti, deşi cuvântul „denie” provine din cuvântul slav „deni”, care înseamnă „ziuă” şi care duce cu gândul la o slujbă în timpul zilei. Deniile se săvârşesc în biserici începând cu seara Floriilor, deci din duminica a şasea a postului, până vineri seara, când se cântă şi Prohodul Domnului. Fiecare dintre aceste denii aminteşte de persoane din Vechiul sau din Noul Testament sau de evenimente care au premers răstignirii pe cruce a Mântuitorului Hristos.

Luni este pomenit dreptul Iosif, fiul Patriarhului Iacob. Viaţa şi faptele tânărului Iosif, aşa cum ni le prezintă Moise în Cartea Facerii, sunt de mare însemnătate pentru oricine vrea să fie aproape de Dumnezeu. Curăţenia trupească şi sufletească a acestui tânăr, care a trăit cu mult înainte de Hristos, sunt un model pentru orice creştin.

Marţi se pomenesc cele zece fecioare despre care Mântuitorul Hristos a vorbit ucenicilor săi şi mulţimilor într-o pildă redată de Sfântul evanghelist Matei: grija a cinci dintre fecioare, numite înţelepte, le-a asigurat întâlnirea cu Mirele Ceresc, în timp ce celelalte cinci, numite neînţelepte, au pierdut bucuria de a fi împreună cu El.

În Denia de miercuri este amintită femeia păcătoasă care a uns cu mir picioarele Mântuitorului în casa lui Simion, leprosul din Betania. Exemplu de smerenie, curăţenie şi întoarcere de pe calea păcatului, femeia aceasta a prevestit prin actul de ungere cu mir a Mântuitorului şi îngroparea lui.

Cele mai importante denii sunt cele de joi şi vineri seara, cunoscute sub denumirile de Denia Mică şi Denia Mare. Cea de joi seara are ca elemente specifice citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor şi scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii. În Joia Mare se prăznuiesc patru evenimente: spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina Domnească la care s-a instituit Taina Împărtăşaniei (Euharistia), rugăciunea din gradina Ghetsimani şi prinderea Domnului de cei ce voiau să-l ucidă.

Vinerea Mare este ziua de doliu a creştinătăţii: atunci a fost răstignit Mântuitorul. În această zi, în orice biserică creştină din lume nu se oficiază slujba Liturghiei. Liturghia însăşi înseamnă jertfă şi se consideră că nu se pot aduce două jertfe în aceeaşi zi. De aceea, Vinerea Mare este zi aliturgică. În schimb, vineri seara se oficiază Denia Prohodului. Mai întâi, tineri şi bătrâni, în lanţ neîntrerupt, trec pe sub masa plină de flori, masă ce simbolizează catafalcul Denia Domnului. Pe ea este aşternută o faţă de masă bogat pictată, cu punerea în Mormânt a Mântuitorului (Sfântul Epitaf), precum şi Evanghelia împreună cu Crucea. Apoi, preoţii, strana şi credincioşii cântă Prohodul Domnului. Vineri, credincioşii ţin post negru (nu se consumă nici un fel de mâncare şi nu se bea apă).

Sâmbătă, când creştinii obişnuiesc să se pregătească pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului Iisus Hristos, unii dintre ei se şi spovedesc.

 

 

    • Cine moare în Săptămâna Mare dinaintea Paştelor, sufletul lui se duce în iad, căci raiul e închis. (Ion Creangă)
    • Marţea Seacă se ţine pentru a nu le seca grânele; să nu sece laptele vacilor. (Th. D. Speranţia)
    • Prin unele sate din Dolj este obiceiul ca miercuri, în Săptămâna Patimilor, pe după chindie, copiii cei mici să se ducă cu colindă. Pornesc aşa câte doi, din casă în casă, spun colindul din gură şi sună din clopoţel. Lumea se veseleşte atunci, că se apropie Paştele şi dă băieţilor ouă pentru roşit. (Th. D. Speranţia)
    • Strigatul peste sat. În seara dinspre Joi Mari câţiva flăcăi se adună pe un deal, iar pe alt deal se strâng alţi flăcăi şi cei dintâi strigă: „Auzi, măre, auzi?”, iar aceştia le răspund: „Ce ţi-i, măre?”. Cei dintâi încep atunci să spună câte ceva despre cutare om din sat, să povestească vreo întâmplare, şi în chipul acesta se dau în vileag unele lucruri – e ca un fel de cronică a satului, în care satira se amestecă cu trivialitate. (Ovid Densusianu)
    • La Joi-Mari nu se lucrează, că e rău: vine Joimărica şi dă cu ochii pe foc pe cine l-o prinde lucrând. (I. A. Candrea)
    • Cine posteşte în ziua de Joia Mare până în ziua de Paşti şi nu mănâncă nimică, acela ştie cu trei zile înainte când va muri. (Elena Niculiţă-Voronca)
    • Vinerea Seacă, din Săptămâna Paştelui, îi mai zice şi Vinerea Mare, căci în acea zi sunt cuprinse toate vinerile unui an întreg. Se fac ouăle roşii şi se pregăteşte pasca. Ouăle se fac vineri (uneori şi joi sau sâmbătă), deoarece Iisus vineri a vărsat sângele său pe cruce. (Th. D. Speranţia)
    • De plouă în Vinerea Seacă, are să fie anul îmbelşugat (Artur Gorovei). Dacă plouă în Vinerea Paştilor, zilele din Paşti în Rusalii vor fi ploioase (Traian Gherman).
    • Cojile de ouă cu care se face Paştele să le dai pe vale (pe apă), ca să se ducă să deie de ştire şi Blajinilor că sosesc Paştile. (Artur Gorovei)
    • Se crede că în noaptea de Sf. Paşti, pe la miez de noapte, se deschide în fiecare an cerul. De aceea trebuie a priveghea în noaptea aceea şi, dacă vede cineva cerul deschis, apoi va primi de la Dumnezeu tot ce ar cere. (Artur Gorovei)
    • Sâmbătă spre duminică oamenii nu dorm, ci fac un foc în curţi sau pe dealul din apropierea bisericii, care ţine până la miezul nopţii. De la miezul nopţii merg la biserică, la slujbă. Alteori focul este întreţinut de flăcăi până în zori. (Simion Florea Marian)

 

 În Joia Mare se dă de pomană pentru morţi

Exista credinţa că în Joia Mare nu este bine să dormi, căci cine doarme în această zi va rămâne leneş un an întreg. Se spune că Joimăriţa, personaj mitologic (numele ei derivă din Joi-Mari), vrăjitoarea „cu gura cât grapa şi dinţii cât lopata”, umblă din casă-n casă să cerceteze hărnicia gospodarilor: pedepseşte femeile leneşe care nu şi-au terminat torsul şi ţesutul (cămăşile noi de Paşti) până în Joia Mare sau bărbaţii care nu şi-au măturat curtea şi n-au reparat gardul. Pentru a o îmbuna, cei în culpă îi dau ouă.

Joia Mare este considerată o zi binefăcătoare şi apărătoare a morţilor. De aceea, morţii vin în fiecare an în această zi la vechile lor locuinţe, unde stau până în sâmbăta dinainte de Rusalii. Deoarece în Joia Mare de obicei nu e prea cald dimineaţa, se fac focuri în curtea casei, pentru ca morţii să se poată încălzi. În unele părţi se duc la biserică băuturi şi mâncăruri, care se sfinţesc şi se dau de pomană, pentru sufletul morţilor. În alte locuri se împart la biserică colivă şi colaci. Înroşirea ouălor de Paşti se face în Joia Mare, spunându-se că ouăle roşite şi fierte în această zi nu se strică pe tot parcursul anului, ba, mai mult, nu se vor strica niciodată. O altă tradiţie este nunta (măritarea) urzicilor, ceea ce înseamnă înflorirea şi, implicit, încetarea acestora de a mai fi bune de mâncat.

 

Post negru în Vinerea Seacă

Ultima vineri din Postul Paştilor se numeşte şi Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conotaţiile acestor denumiri sunt date de ceea ce se întâmplă în aceasta zi: se numeşte Vinerea Paştilor pentru că este ultima vineri dinainte de Paşti; Vinerea Patimilor deoarece în această zi a pătimit şi a fost răstignit Iisus; Vinerea Seacă pentru că cei mai mulţi români au obiceiul de a ţine post negru (nu mănâncă şi nu beau nimic toată ziua); Vinerea Mare pentru că este ultima vineri din Săptămâna Mare.

Postul negru este ţinut în credinţa că Dumnezeu îl va feri pe cel care posteşte de toate bolile, îl va face să fie sănătos şi să-i meargă bine tot restul anului şi-l va ajuta la necazuri şi nevoi. Legenda spune că pe cel care posteşte nu-l va durea niciodată capul şi acesta va şti cu trei zile înainte când va muri. Femeile ţin în mod special la respectarea vinerilor, în credinţa că Sf. Vineri le-ar aduce un mare necaz dacă ar coase, ar ţese, ar toarce sau ar albi cămăşi în cursul acestei zile.

O altă datină în Vinerea Mare este aceea a scăldatului. În mod diferit faţă de persoanele în vârstă care se spovedesc şi se împărtăşesc de mai multe ori pe an, tineretul merge pentru aceste lucruri doar o dată pe an, în Vinerea Paştilor. Dar, în afară de această datină, unii cred că cel care se cufundă de trei ori în apă rece în Vinerea Seacă va fi sănătos tot anul. Cei mai mulţi se scaldă în această zi pentru a nu se prinde de ei, în decursul anului, nici o bubă, friguri sau alte boli.

Se crede că dacă plouă în Vinerea Seacă anul va fi mănos, iar dacă nu plouă, anul va fi neroditor. În Vinerea Mare nu se trag clopotele. Dacă trebuie vreun mort îngropat, se-ngroapă numai cu bătaie de toacă.

 

În straie noi la slujba de Înviere

Sâmbăta Mare este ziua dinaintea Paştilor când gospodinele pregătesc cea mai mare parte a mâncărurilor tradiţionale, definitivează curăţenia şi fac ultimele retuşuri la hainele pe care le vor îmbrăca la Înviere şi în zilele de Paşti. În această zi se sacrifică mielul, se prepară drobul şi friptura de miel. Pe vremuri era obligatoriu ca femeile să îmbrace, la slujba de Înviere şi în zilele de Paşti, măcar o cămaşă nouă, iar bărbaţii să aibă pălărie nouă.

La miezul nopţii, lumea porneşte în linişte spre biserică, pe drum se vorbeşte în şoaptă, iar la slujbă toată lumea stă cu mare evlavie. După ce iau lumină, oamenii merg în cimitir, la căpătâiul morţilor familiei, şi aprind şi acolo lumânări, ca şi cei trecuţi dincolo să ştie ca a venit Învierea Domnului. Lor li se dă de pomană şi în ziua de Înviere, dar şi peste o săptămână, când e Paştile Morţilor. De aceea, culoarea cu care s-au vopsit ouăle de Paşti nu se aruncă, ci se păstrează o săptămână, când se roşesc din nou ouă, se duc la biserică, se slujesc şi apoi se duc afară, la morminte, şi se dau de sufletele celor morţi.