Faptul că în politică e posibil orice, uneori chiar… imposibilul, e deja un adevăr verificat, la noi și mai peste tot, aproape axiomatic (a nu se uita cazul Americii trumpiste, încă fără un deznodământ previzibil!). Și nu mă refer doar la ascensiunea unor formațiuni cripto-fasciste ori chiar naziste (cele cripto-comuniste denunțate cu atâta ardoare îmi par de o gratuitate genuină, dacă evaluăm aptitudinile unei burghezii, nu doar roșii, ci multicolore, din ograda proprie) în parlamente europene, ci la un derapaj grosier al politicului în ultimele sale stagiuni. Exemplul, cel mai recent și mai elocvent, îl oferă rezultatul ultimelor alegeri din Italia, care deschid, printre altele, o perioadă de incertitudine a cărei durată nimeni, nici dintre exuberanții victorioși, nici dintre învinșii incapabili să-și depășească perplexitatea și nici măcar dintre analiștii de soi și, în particular, autodesemnați neutri observatori, nu o întrevede.
Pe scurt, media italiene continuă, din ceas în ceas, să actualizeze scorurile înregistrate, în procente și în număr de fotolii pentru cele două camere. Iar, cu minime și nesemnificative excepții, ele rămân în limitelor exit-poll-urilor.
La nivel de formațiuni, partidul Cinque Stelle al lui Beppe Grillo, transferat, înaintea… partidei „juniorului” Luigi De Maio, deține recordul de 32,7 la sută la Cameră și 32,2 la sută la Senat, urmat, neverosimil, de Liga lui Matteo Salvini (un scor istoric), cu 17, 4 la sută, la Cameră și 17,6 la Senat, după care, în ordine, perdanții: PD-ul lui Matteo Renzi și al lui Paolo Gentiloni, cu un 18, 7 la sută, la Cameră, și 19,1 ls sută la Senat, și acesta unul istoric, dar în jos, ca și Forza Italia, a lui Berlusconi, cu 14 la sută, la Cameră, și 14,4 la Senat.
Așadar, greu, dacă nu cu neputință, mai ales în lumina declarațiilor din toate părțile, de alcătuit o majoritate, oricât de fragilă, pentru a cere votul de investitură președintelui Mattarella.
Situația pe coaliții e următoarea:263 de voturi pentru Coaliția de dreapta, 223 pentru Cinque Stelle și doar 118 pentru o posibilă coaliție de stânga, la Cameră, iar la Senat 123 pentru dreapta, 112 pentru grillini „Cinci Stelle” și numai 60 pentru presupusa coaliție de stânga.
Cum pragul pentru o majoritate aspirantă la guvernare e de 316 deputați și 158 de senatori și, cum se poate observa, nicio coaliție nu îndeplinește numărul, rămân deschise cel puțin trei căi de ieșire din criză: coaliții contra-naturii (toate intră sub acest verdict, nu doar din rațiuni „doctrinare”, ci în baza propriilor declarații ante- și post-electorale), așadar o soluție scoasă din uz; un eventual trafic de aleși, un sport nelipsit nici el de istorie, care ar putea fi încercat numai de coaliția de dreapta, dar greu de crezut din cauza profilului liderului extremist Salvini, cel ce continuă să se autoproclame premier, mai ales că „europeanul” Tajani s-a și întors, sub semnătură, în comodul cabinet de președinte al Parlamentului European. cât despre cincisteliști (nu știu cum ar putea fi numiți în română, că doar nu sunt…Club sportiv ca în cazul echipei din Ghencea, astfel i-ar cumpăra pe loc… Becali!), ei nici nu vor să audă de vreo „afacere” de acest fel, antipolitici, cum se definesc.
Cărțile sunt încă în joc potrivit calendarului constituțional cam încă vreo trei săptămâni, răstimp pentru acreditarea aleșilor, alcătuirea structurilor (grupuri, staffurile la cele două camere etc.) și, abia, apoi, când se va constitui ori nu o idee de vreo majoritate se va urca dealul Quirinale la Sergio Mattarella cu propuneri.
Spre deosebire de la noi, șeful statului italian nu vrea un guvern al său, însă nici nu va dispus să iasă din prerogativele constituționale. Astfel încât, cam în preajma zilei zise a păcălelilor, 1 aprilie, nu lipsesc, în Peninsulă, voci și informate și autorizate care ipotizează deja o altă cale, cel mai puțin scontată și care seamănă cu o partidă de fotbal amânată sine die, asta însemnând până la finele anului. Soluția ar fi păstrarea lui Paolo Gentiloni ca premier, cu o echipă schimbată și negociată cu structurile noului Parlament, o opțiune pe cât de șocantă, pe atât de liniștitoare, în Europa mai ales, dar chiar și în Italia unde dezbaterile post-electorale au atins deja zone ale unei confruntări cu nelipsitul gust al scandalului.
