60 de ani de la moartea lui Camus

0
406

S-au împlinit la 4 ianuarie a.c. 60 de ani de la moartea lui Albert Camus, scriitor francez de anvergură, deţinător al premiului Nobel pentru literatură în 1957, o conştiinţă morală a epocii sale. Presa franceză a acordat mari spaţii evocării autorului.

Imposibil să-l evoci pe Albert Camus fără să te referi la marea efervescenţă literară şi de idei din Parisul anilor 50 şi 60. La acea oră capitala Franţei era încă marele centru mondial al artelor şi al avangardelor. Viaţa literară se desfăşura în jurul multor edituri şi reviste, dar şi în cafenele, cum era celebra Flore. Albert Camus şi Jean-Paul Sartre s-au cunoscut însă la teatru, mai precis pe data de 2 iunie 1943, la premiera piesei lui Sartre “Muştele”.

Sartre şi Camus au avut multe lucruri în comun, iar prietenia lor s-a bazat pe gusturi şi idei împărtăşite, înainte de a se răci unul cu altul. Ambii au fost activi, în anii nazismului, pe plan literar dar au participat şi la “rezistenţă”, fără să fie însă eroi. Amîndoi devin celebri imediat după răboi, Sartre prin piesa “Cu uşile închise” şi prin romanul în trei volume “Căile libertăţii”, Camus prin romanul “Ciuma”. Ambii se afirmă şi ca editorialişti, ambii sunt traduşi repede şi apreciaţi în Statele Unite, ambii sunt recompensaţi cu premiul Nobel.

Din 1950, însă, drumurile ideologice ale celor doi se despart, ceea ce este simptomatic pentru peisajul cultural al Parisului. Jean-Paul Sartre scria în 1950 această frază: “Oricare ar fi natura actualei societăţi sovietice, URSS-ul se află, grosso modo, în echilibrul de forţe, de partea celor care luptă împotriva formelor de exploatare cunoscute de noi. Concluzia mea nu este că trebuie să fim indulgenţi cu comunismul, dar în nici un caz să pactizăm cu adversarii săi.” Jean-Paul Sartre nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist Francez, dar indulgenţa sa faţă de derivele staliniste ale acestuia nu-l onorează de loc.

Albert Camus a intrat de tînăr, încă din perioada cînd trăia în Algeria, în rîndurile partidului, mai precis în 1935, dar l-a părăsit în 1937, dîndu-şi seama că nu era compatibil cu dogmatismele vehiculate de comuniştii francezi, total înfeudaţi Moscovei. Mai tîrziu, la Paris, şi în tot cursul vieţii sale, pînă la accidentul de automobil care i-a curmat viaţa pe 4 ianuarie 1960, Camus s-a comportat ca un intelectual “vaccinat” în privinţa comunismului dar şi a altor forme de autoritarism sau totalitarism. El i-a condamnat, de exemplu, atît pe naţionaliştii algerieni care comiteau atentate împotriva civililor în Algeria, cît şi pe responsabilii francezi care recurgeau la tortură în lupta lor împotriva insurgenţilor algerieni.

Camus a fost un om de stînga, dar în sens umanist şi democratic. Nu întîmplător deci mediile literare pariziene dominate de figuri precum Sartre sau Simone de Beauvoir nu l-au prea agreat pe Albert Camus. Poate că şi originile sale modeste a fost una din cauze: Camus nu şi-a cunoscut niciodată tatăl iar mama sa a fost femeie de serviciu la Alger. Ciudat cum, Sartre, care provenea dintr-un mediu burghez, a fost mai hipnotizat de comunism decît Camus, care provenea dintr-un mediu proletar.

Posteritatea pare să-l privilegieze însă pe Albert Camus în detrimentul lui Jean-Paul Sartre. Cei 60 de ani care au trecut de la moartea lui Camus i-au consolidat acestuia, în ochii marelui public, valoarea literară şi filozofică.

Albert Camus a murit într-un teribil accident de automobil la 4 ianuarie 1960, la Villeblevin.