Am intrat, de-a binelea, în 2018, odată cu încheierea sărbătorilor de iarnă, care la români ţin de la Sfântul Nicolae până la Sfântul Ioan Botezătorul. Urmează un an întreg, dens în evenimente, multe neprevăzute, dar unul dintre ele este de bună seamă cardinal, cu o simbolistă eroică aparte, fiindcă celebrăm Centenarul Marii Uniri, legitimă fiind în context şi o doză de mitologie, fiindcă toate naţiunile o au. Dincolo de comentarii partizane, şi aici Lucian Boia vrea să aibă dreptate în eseul său intitulat „În jurul Marii Unirii de la 1918” (Ed. Humanitas – 2017), „avem nevoie de o istorie făcută fără prejudecăţi, în spiritul unei abordări critice cel puţin din partea istoricilor profesionişti”. Este posibil aşa ceva? Fiindcă drama istoricului, oricare ar fi ştiinţa lui de carte, iscusinţa, talentul, scormonirea în arhive, aidoma unui miner de suprafaţă, este că îşi vede viziunea asupra trecutului, în mod fatal, depăşită după 2-3 generaţii, dacă nu chiar mai repede. Aşadar: o viziune definitivă – exhaustivă – asupra trecutului este cu neputinţă şi aserţiunea aparţine istoricului Neagu Djuvara („Există istorie adevărată” – Ed. Humanitas – 2004). Care îşi propune şi o definiţie proprie al istoriei stricto senso: o încercare de a relata şi de a înţelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezentă. S-ar zice că gradul de veridicitate al unei fâşii de trecut retrăite depinde de intensitatea emoţiei care însoţeşte resuscitarea. 1918 pentru România s-a dovedit un an astral: a fost anul când a pierdut războiul, în chipul cel mai dezastruos cu putinţă, dar paradoxal, fiindcă aliaţii săi au ieşit învingători, a reuşit prin unificări succesive (Basarabia – aprilie 1918; Bucuvina – noiembrie 1918; Transilvania – 1 decembrie 1918) înfăptuirea României Mari, în graniţele căreia se regăseau toate ţinuturile majoritar locuite de români. Ne trebuie, ne încredinţează tot Lucian Boia – istoricul cel mai tradus peste hotare –, în tot cazul, o istorie europeană. Complicată sintagma. Asta însemnând, fără nuanţele de rigoare, că diplomatul american James Petit, care afirma în iulie anul trecut că „Moldova nu e România”, adică Basarabia, respectiv Republica Moldova au trecut printr-o istorie diferită de a României, avea sută la sută dreptate. Să lăsăm, deoparte, momentan unionismul de faţadă şi nesincer, uneori din interese electorale, dar analistul american de politică externă şi scriitorul Robert D. Kaplan în cartea sa – riguros documentată – „În umbra Europei”, parcă altceva sugerează. La fel şi istoricul americane Keith Hitchins, de la University of Illinois, în lucrarea sa monumentală „România 1866-1947” (Ed. Humanitas – 1996) care citându-l pe Ion I.C. Brătianu, la una din apariţiile sale în faţa Comisiei teritoriale române, la 22 februarie 1918, spunea că naţiunea română nu poate exista fără Nistru, ca graniţă răsăriteană şi că „Basarabia este uşa casei noastre; în mâna altora ar primejdui însăşi vatra”. Că lucrurile s-au complicat ulterior până la semnarea păcii definitive cu Ungaria, la 4 iunie 1920, prin Tratatul de la Trianon, este o altă discuţie, care încă reverberează. Dovadă că, ieri, UDMR, Partidul Civic Mahiar, Partidul Popular Maghiar din Transilvania au semnat o petiţie comună în vederea alinierii conceptelor de autonomie ale celor trei formaţiuni politice: autonomie regională sau teritorială, autonomie locală şi autonomie culturală, cum a afirmat Kelemen Hunor, făcând referiri la promisiunile de la Alba Iulia de acum 100 de ani. Kelemen Hunor este un politician care înţelege bine că drumul european nu înseamnă „fundătura politică” în care a intrat Catalonia, ci cu totul altceva, miza pentru toţi fiind viitorul, nu trecutul. Cert este că în 1918, la momentul decisiv, românii s-au dovedit pregătiţi pentru marele act al unirii, şi nu numai ei, ci şi celelalte popoare desprinse din ansamblurile imperiale. Construcţia naţională a rămas solidă un secol întreg, confirmându-şi justeţea şi trăinicia. Centenarul Marii Unirii nu este o dată pe care maghiarii să o aprecieze în mod deosebit. Dimpotrivă. Şi trebuie înţeleşi. Dar, este un prilej de a discuta despre istoria încărcată a 100 de ani, cu bune şi rele, fără a ne considera mai viteji decât am fost, dar şi fără a minimaliza faptul că prin dibăcie diplomatică, eroismul armatei, puterea şi curajul unor oameni politici de a rezista provocărilor, abnegaţia populaţiei răbdătoare, România a depăşit ororile secolului XX. Cât de bine şi cât de trainic, asta este o altă discuţie, care ne va încurca cu siguranţă în aprinsele dezbateri ce vor urma. Inclusiv la nivelul Doljului, unde este deja pregătit un amplu program de manifestări speciale.
