Figură emblematică a luptei contra dictaturii salazariste din Protugalia, fost ministru de Externe, apoi în două rânduri premier (1976-1978 şi 1983-1985) şi, de asemenea, tot în atâtea rânduri, preşedinte al ţării (1986-1996), s-a stins din viaţă, la vârsta de 92 de ani, cel care era considerat „părintele democraţiei portugheze”: Mario Soares. Pe numele său complet, Mario Alberto Nobre Lopez Soares, a condus Portugalia spre aderarea la Comunitatea Europeană în 1986, înainte de a părăsi puterea, în martie 1996, şi a deveni deputat european. Este oarecum interesant ce s-a petrecut în Portugalia, unde, prin „Revoluţia Lalelelor” din 25 aprilie 1974, o dictatură bizară, susţinută de o eficientă poliţie secretă (PIDE) era înlăturată de un grup de tineri ofiţeri, conduşi de generalul Antonio de Spinola, fost şef de stat major şi guvernator al Guineei din 1968 până în 1972, şi după primele alegeri legislative democratice (25 aprilie 1976) partidul socialist condus de Mario Soares, dădea primul guvern constituţional al Portugaliei, cu acesta în funcţia de premier. În 1986 va fi ales preşedinte al Republicii, reales fiind triumfal, din primul tur, în 1991. Cum spuneam, după părăsirea puterii în 1996 a devenit deputat în Parlamentul European, eşuând la prezidenţialele din 2006, când a încercat să redevină şef de stat. Să reţinem un detaliu: în martie 1968 era deportat la Sao Tome şi Principe, o insulă din Oceanul Atlantic, pentru declaraţiile sale contra războiului colonial. Va fi ulterior graţiat. Paul Johnson în „O istorie a lumii moderne” (1920-2000) îl consideră pe Antonio Salazar, fostul dictator al ţării, nu doar unul dintre cei mai longevivi conducători postbelici, dar şi unul dintre cei mai eficienţi, fiind singurul tiran răsturnat vreodată prin prăbuşirea… unui şezlong. A contat pe tehnocraţi, o pătrime din membrii guvernului provenind de la Facultatea de Drept a Universităţii din Coimbra. Aspectul notabil este că Portugalia a putut face tranziţia de la un stat poliţienesc durabil la o democraţie funcţională, nu numai fără vărsare de sânge, ci şi conservând multe din realizările fostului regim. Decesul unui personaj istoric, cu o cotă ridicată de simpatie în ţara sa, a declanşat o mare emoţie şi drapelul naţional va fi coborât în bernă timp de trei zile, atât la Adunarea Naţională, cât şi la sediul Palatului Republicii. Respectul adversarilor politici este unul total şi preşedintele Marcelo Rebelo de Sousa, un conservator, a declarat: „A fost un luptător pentru libertate şi Portugalia trebuie să îi păstreze recunoştinţă”. La rândul său, liderul opoziţiei de centru dreapta, Pedro Passos Coelho, a spus despre Mario Soares că a fost unul din fondatorii regimului democratic actual. Cu o biografie extrem de densă, figură proeminentă în clubul şefilor de stat de pe continent, într-un interviu pentru „Le Figaro” (14 aprilie 1994) considera România şi Bulgaria întârziate în tranziţia lor, exprimându-şi îngrijorarea faţă de Rusia, Ucraina, Crimeea şi Iugoslavia. Opina că modelul social-democrat, după toate cele arătate în Suedia şi Norvegia, este… în pană. După cum neo-liberalismul anilor ‘80 cu Ronald Reagan şi Margaret Thatcher protagonişti nu este altceva decât un eşec complet. Având o mare consideraţie pentru Olaf Palme sau Francois Mitterrand, din aceeaşi familie politică, se arăta marcat de personalitatea lui Mihail Gorbaciov pentru „virajul” Estului, care a permis sfârşitul comunismului. Dispariţia lui Mario Soares, deplânsă, pe scena politică europeană, ne atrage atenţia asupra unui amănunt: o ţară mică, cum e Portugalia, a oferit jucători politici de mare anvergură, dacă îi avem în vedere pe Jose Manuel Barroso, dar şi pe Antonio Guterres, fost premier în ţara sa, de dată recentă secretar general al ONU.
