Comedia pare repetitivă. Comisarul european pentru afaceri economice, Pierre Moscovici, a cerut ieri ca Uniunea Europeană să se „doteze” cu o listă neagră a paradisurilor fiscale. După revelaţiile făcute prin Paradise Papers, rodul strădaniei unui consorţiu internaţional al jurnaliştilor de investigaţie (ICIJ) din 67 de ţări, care a „şocat” UE, justificând apelul la sancţiuni descurajatoare cât mai grabnic, Pierre Moscovici trebuie să prezinte Comisiei Europene această listă, în gestaţie de peste un an şi jumătate, într-o reuniune a miniştrilor de finanţe UE. Mai exact „lucrarea” cu paradisurile fiscale a fost reclamată din aprilie 2016, în urma scandalului Panama Papers, prin care consorţiul internaţional de jurnalişti denunţa amploarea evaziunii fiscale. Pierre Moscovici a precizat că un paradis fiscal este o ţară care nu respectă standardele bunei guvernanţe – cu principiile sale (transparenţă, responsabilitate, participare, eficacitate, coerenţă), dar Uniunea Europeană nu are aşa ceva. Parisul a cerut sancţionarea ţărilor non-cooperante, după ultimele dezvăluiri, prin blocarea accesului la finanţarea din partea organismelor internaţionale Banca Mondială şi FMI. Nu se va întâmpla nimic însă.
6,2 milioane de documente, provenite din registrele confidenţiale ale societăţilor din 19 paradisuri fiscale, printre care Antigua şi Barbuda, Aruba, Bahamas, Bermude, Grenada, Caiman, Cook, Marshall, Liban, Malta, Samoa, Trinidad-Tobago, Vanauatu; 566.000 de documente interne ale cabinetului de avocatură Asiaciti Trust, cu sediul la Singapore; 6,8 milioane de documente interne ale cabinetului internaţional de avocatură Appleby, cu baza în Bermude, dar prezent în 10 paradisuri fiscale. Ei bine, toate aceste date, prelucrate parţial, devoalează un mecanism sofisticat de optimizare fiscală, în profitul multinaţionalelor şi a super-bogaţilor. De fapt, despre evaziunea super-bogaţilor este vorba, făcută fiind prin reţeaua de societăţi-ecran, faliile legislative şi inventivitatea cabinetelor specializate de avocatură. În cazul Panama Papers, „creaţia” aparţinea unui anume Mossack Fonseca şi naraţiunea mega-scandalului aducea în roluri negative actori cu care eram obişnuiţi: Assad, Regele Arabiei Saudite, Petro Poroşenko şi Iulia Timoşenko, Gianni Infantino, noul preşedinte al FIFA, Sigmundur David Gunnlaugsson, un premier islandez care a şi demisionat, dar şi alţii. ICIJ având şi o finanţare interesantă, din donaţii, unul dintre donatori fiind miliardarul George Soroş simpatizant al sângii liberale. „Dosarul”, prea puţin problematizat, a reverberat o vreme, cei vizaţi nedorind să dea explicaţii, ziariştilor iscoditori. Actualul dosar, însă, cu grupul american Whirlpool, firma Nike, cu două societăţi în Olanda – Neon şi Nike Retail BV – Apple, Facebook, şi Twitter, ultimii doi mastodonţi în care se regăsesc ca investitori banca rusească VTB şi Gazprom, Uber, Glencore, Dassault Aviation, Grupul Louis Dreyfus, asociat cu grupul Amaggi, un imperiu familial, specializat în producţia de soia, condus multă vreme de Blairo Maggi, ministrul Agriculturii din Brazilia, personaj sulfuros, dă bătaie de cap. Fiindcă toată povestea asta „nouă”, de fapt o completare la Panama Papers, arată că bani sunt cu nemiluita, dar o parte a lor e îngropată în paradisuri fiscale (circa 360 miliarde) şi o normă a capitalismului neo-liberal sună cam aşa: averi mari în mâini cât mai puţine. Bogaţii, fie şi prin eludarea legislaţiei din ţările lor, trebuie să devină tot mai bogaţi, şi săracii, dacă se poate, tot mai săraci. Neîndoielnic, UE prin executivul său va mima ceva de această dată. George Osborne, cancelarul trezoreriei britanice, asemăna Panama Papers cu „o lovitură ce ciocan împotriva celor care îşi ascund impozitele prin cotloane”. În locul unui ciocan s-au preferat mereu mănuşile de catifea.
