Premoniţia unui fost Suveran Pontif

0
83

Documentul are vreo 80 de pagini, aparţine „aripii Al-Qaeda în Magrebul Islamic (AQMI)”, şi se spune că ar fi fost descoperit de trimişii speciali ai Liberation şi RFI la Tombuktu, datat fiind 20 iulie 2012. El viza crearea unui stat islamic în nordul Mali – statul Tuareg. Sunt evidenţiate primatul politicului asupra religiei, strategiile unui grup criminal, propria birocraţie politică şi religioasă, inflexiunile tactice, interogaţiile (stat islamic sau emirat islamic), lipsa de autoritate a lui Abdelmalek Droukdel, capul comitetului de şefi AQMI, virajele lexicale, pentru a se încheia cu ignoranţa teologică a propriilor trupe. Toată această succintă descriere constituie justificarea intervenţiei franceze în Mali. Mai exact, raţiunea intervenţiei militare. Luni, ministrul german de Externe a confirmat uciderea unui funcţionar al serviciului de securitate al ambasadei din Sanaa, capitala Yemenului. „Se pare că garda de corp a fost ucisă în timp ce a încercat să reziste la o tentativă de răpire a ambasadorului”, a declarat pentru AFP un oficial al ministerului yemenit de Externe. Ambasada Germaniei a fost printre primele care s-au închis temporar din cauza ameninţărilor Al-Qaeda, alături de alte ambasade occidentale. Tot ieri, secretarul de stat american, John Kerry, a considerat „corectă şi legală” capturarea unui presupus lider Al-Qaeda în Libia, operaţiune calificată de Tripoli drept „răpire”. SUA au făcut „tot ceea ce le-a stat în putere şi tot ce a fost legal pentru a pune capăt ameninţărilor teroriste”, a mai spus John Kerry. Anou Anas al-Libi, care figura pe lista persoanelor căutate de FBI, a fost transportat la bordul unei nave de război a USS Navy deplasată în regiune, unde este interogat. Fusese membru al Grupului Islamic Libian de Luptă (GICL) înainte de a se alătura Al-Qaeda şi era căutat pentru rolul său, în 1998, în atentatele asupra ambasadelor americane din Tanzania şi Kenya, soldate cu peste 200 de morţi. În această cheie a stopării extinderii fundamentalismului islamic trebuie decriptat şi ceea ce se întâmplă la Cairo, unde Fraţii Musulmani, dincolo de unele aparenţe cumsecade, nu prezintă încrederea necesară în faţa comunităţii internaţionale. De-a dreptul revelatoare apare acum o premoniţie a ex-Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea, făcută în ajunul Crăciunului din 1983, după vizita, rămasă memorabilă, la închisoarea Rebibbia, unde, la celula T4, se afla încarcerat pe viaţă un negricios tânăr turc, Mehmed Ali Agca, cel care în Piaţa San Pietro, în urmă cu doi ani, în după-amiaza zilei de 13 mai 1981, încercase să-l ucidă cu trei focuri de pistol, în timp ce papamobilul rula cu două mile pe oră, în uralele mulţimii. La 16 februarie 1983, în Pakistan explodare o bombă pe stadionul din Karachi, cu puţin timp înainte ca papa să-şi înceapă plimbarea printre credincioşi. În ianuarie 1980, serviciul secret francez îl avertizase în legătură cu un complot comunist, pus la cale pentru a-l ucide. Acestea erau numai câteva din ameninţările primite la Vatican cu privire la viaţa papei. Ce a aflat papa din discuţia cu Mehmed Ali Agca? Nimic altceva decât un răspuns tulburător la întrebarea care îi bântuia mintea şi ceea ce arhiepiscopul Luigi Poggi, moştenitorul tuturor secretelor politicii papale, deja ştia din contactele cu Mossadul. Complotul pentru asasinarea papei înflorise la Teheran, cu aprobarea deplină a ayatollahului Rohola Khomeini, pentru a deschide calea jihadului, războiul sfânt împotriva Occidentului. Deşi în lumea spionajului american se conturase ideea că Agca fusese coada de topor a unui complot gestionat de KGB pentru uciderea Suveranului Pontif, pentru susţinerea acordată „Solidarităţii”. Nu se ştia că acesta ceruse cardinalului polonez pe moarte Stefan Wyszinski să-i asigure pe liderii comunişti polonezi că nu va permite „Solidarităţii” să sară calul. Crescut în mijlocul eroicei rezistenţe poloneze faţă de nazişti, fostul Suveran Pontif, care avea convingerea că principalul duşman cu care se confruntă lumea era comunismul sovietic, va spune, de acum, colaboratorilor săi că adevăratul conflict mondial nu va fi între Est şi Vest, între SUA şi URSS, ci între fundamentalismul islamic şi creştinătate. A avut grijă, în public, să facă distincţie între islam, credinţă şi fundamentalism. A mai spus că înaintea sosirii noului mileniu ceva „decisiv” avea să zguduie lumea, refuzând să intre în amănunte şi insistând doar că toţi trebuie să se roage ca biserica să nu piardă şi mai mult teren. Viaţa sa fusese cruţată în San Pietro pentru a putea continua lupta. Şi a avut dreptate.