Interesant, deşi nu lipsit de conotaţii electorale, gestul curtenitor al europarlamentarului Rareş Bogdan, prim vicepreşedinte al PNL, de a „mulţumi oltenilor”, pentru aportul lor –citat fiind regele Ferdinand– la „eliberarea Transilvaniei noastre”. Referirea viza momentul din 30 iulie 1919, când trupele române –cuprinzând regimentul I Dolj, în componenţa căruia se afla şi scriitorul Felix Anderca- au trecut Tisa, spulberând contingentele bolşevice, întâlnite în cale, pentru a ocupa Budapesta. Ferdinand şi regina Maria se aflau în Transilvania, la acel moment. Mai spunea Rareş Bogdan, la B1 TV, că „românii ar fi trebuit să vorbească mult despre ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 100 de ani, dar din păcate aşa am fost în istorie şi ne vor mai trebui 2000 de ani să înţelegem momentele ei glorioase”. Cam riscantă confesiunea. Nu ştim dacă Rareş Bogdan va fi dojenit în PNL, pentru afirmaţia făcută, care indirect îl tuşează şi pe preşedintele Klaus Iohannis, pentru nesemnarea Legii sărbătoririi Trianonului, unde s-a parafat „certificatul oficial de naştere a României”, atacând-o la CCR. Prin nepromulgarea legii menţionate, Klaus Iohannis, ca preşedinte al României, s-a plasat nu inadecvat, ci în afara sufletului poporului român. De acord că, nu trebuie să-i irităm pe vecinii noştri, din vestul ţări, prin sărbătorirea cu fast a Trianonului, dar nici nu putem accepta minimalizarea unui moment astral al istoriei noastre, prin care ni s-a asigurat teritoriul naţional. Trianonul a legitimat, ca episod juridic, voinţa dreaptă a poporului român, legat de revenirea Transilvaniei la Regat, graţie şi patriotismului unor elite româneşti, precum regina Maria, Nicolae Titulescu, Ion I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Vaida Voievod. Cum ignorarea Trianonului a fost generalizată şi de MAE, care a blocat manifestările din străinătate, dedicate marcării evenimentului (lansarea timbrului oficial a fost anulată), „cei 2000 de ani” la care făcea trimitere Rareş Bogdan, pentru a înţelege ce s-a petrecut în urmă cu 100 de ani, sunt necesare, înainte de toate, explicaţii, din partea celor care au luat poziţia ghiocelului, la instrucţiunile venite de unde au venit. Cât despre olteni, „pui de Brâncoveni, de panduri şi de jieni”, Rareş Bogdan –ardelean fiind-, putea să ştie, că nu doar în 1919, ci de câte ori li s-a cerut, s-au jertfit pentru ţară, vezi şarja nebună de la Robăneşti, condusă de caporalul veteran de la 1877, Donici (strănepotul fabulistului) şi locotenentul Neculce, din toamna anului 1916, contra armatei germane cotropitoare, când 200 de cavaleri valahi au fost seceraţi de mitraliere, în apropiere de Craiova. Şi încă un detaliu: naţionalitatea română s-a născut şi s-a dezvoltat în Oltenia, de unde românii s-au revărsat spre Ardeal, Muntenia şi Moldova, ba chiar şi în Timocul sârbesc, încă de pe vremea lui Mihai Viteazul, într-un proces de lungă durată, apud B. P. Haşdeu „Istoria critică a românilor”. Pentru marele Haşdeu, Oltenia a fost şi rămâne nucleul naţionalităţii române, leagănul ei, impresionat fiind de „curăţenia etnică a provinciei”, cu cea mai mică pondere a elementului străin, dintre toate ţinuturile româneşti. Oltenia rămâne marea provincie a ţării şi rezervorul ei de vitalitate, de unde se aprovizionează în mod constant. Rareş Bogdan nu are de ce să mulţumească Olteniei, nimic nu îl abilitează, fiind insuficient de credibil, chiar dacă istoricul controversat Lucian Boia, destul de ambiguu, de la o vreme, ca să nu spunem rătăcit, şi e regretabil, îi reproşează în ultima lui carte „Românii şi Europa”, „accentuate atitudini naţionaliste”. Noi oltenii suntem neam de piatră, când e vorba pentru vatră, cum spunea caracaleanul nostru de suflet, Virgil Carianopol, sătul de puşcărie comunistă. Dacă facem un bilanţ al contribuţiei olteneşti la cultura românească, ne trebuie timp şi spaţiu, şi enumerarea nu poate începe decât cu „cel mai mare sculptor al omenirii”, Constantin Brâncuşi. I-am dat literaturii pe Tudor Arghezi, poetul incantaţiilor magice, pe Marin Sorescu, Al. Macedonski, Gib Mihăilescu, Mihai Drumeş, Felix Anderca, I.D. Sârbu, Ilie Purcaru, Petre Pandrea. Şi aşa mai departe. L-am dat diplomaţiei pe Nicolae Titulescu, unul dintre cei mai inteligenţi şi talentaţi oameni politici, care vorbea la perfecţie franceza, engleza, germana şi italiana, şi care în discursul de la Ploieşti în mai 1915 spunea: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal(…) Ardealul e românime în restrişte(…) Ne trebuie Ardealul, nu putem fără el”. Tatăl său, avocatul Ion Titulescu fiind prefect de Dolj, preşedintele Curţii de Apel Craiova, şi deputat în Parlament sub guvernul lui Ion. I. C. Brătianu. L-am dat pe Constantin Rădulescu Motru, profesor de filozofie, creator în filozofia sistematică. Am livrat literaturii franceze pe contesa De Noailles, pe Marthe Bibesco, Antoine Bibesco (dramaturg parizian care ştia de podgoria de la Corcova). Oltenia a dat primul mare revoluţionar, pe Tudor Vladimirescu, după ce banul Craiovei –Mihai Bravu- anturat de fraţii Buzeşti a încercat aducerea Ardealului şi Moldovei lângă Ţara Românească. Anul ‘48 a pornit de la Islazul romaneţean, cu Popa Şapcă în frunte, cu generalul Mihail Magheru, organizator militar, cu Nicolae Bălcescu, gorjean şi craiovean la origine, şi cu toată liota de pe Jii, Olteţ şi Amaradia, numeroşi haiduci de teapa lui Iancu Jianu. Generalul Nicolae Cambrea (5 aprilie 1899 – 5 februarie 1976, luat prizonier de Armata Roşie după bătălia de la Cotul Donului), spunea că 80% din generalii ţării, între 1866 şi 1945 au fost olteni. Care este rostul nostru pe lume ca olteni, se întreba Petre Pandrea cu ani în urmă. Să purtăm cobiliţa pe umeri şi să aprovizionăm pe alţii cu legume, zarzavaturi, grâne şi fructe –putem asigura pâinea pentru toată ţara-, sau să-i conducem prin miniştrii noştri? Destin: noi suntem pe lume pentru a ne iubi cu devotament, fără egal ţara, până la sacrificiu şi a o ţine unitară, în pace sufletească. Aşa cum reverberează nemuritoarele versuri ale Poetului, din celebrul „Cântec pentru Oltenia”, lansat la 16 martie 1983, într-un context care îmi este la inimă „Salut fratern Moldova, Bucovina / Salut fratern Ardeal şi tu Banat / Salut fratern Muntenia vecină / Şi Maramureş neam neîngenunchiat”. Oltenia, pandură a lui Tudor, are complexitate şi adâncime şi ceea ce ar fi de dorit, este să nu uităm prea des pasărea măiastră, care se găseşte în sufletul fiecărui oltean, dorinţa de perfecţiune, icoana spiritului tânăr pururea creator. Olteanul se des-ţărează, cum spunea Petre Pandrea, dar nu se des-rădăcinează şi toţi cei plecaţi „afară” vin de sărbătorile de iarnă acasă, chemaţi de… iarba verde. „Dunăre dacă n-aveam / Jiul Dunăre îl făceam” (Cântec oltenesc, Virgil Carianopol).
