Despre suferinţă

0
168

mondo-headerCu siguranţă că suferea de Alzeimer vecinul pe care, în de-acum îndepărtata-mi copilărie, îl priveam mai degrabă cu o inabilă şi, în parte, inocentă curiozitate decât cu compasiune.

De fapt, nu cred că maladia care, în ultimele decenii, s-a extins, monitorizat şi discutat, era prezentă în vocabularul existenţei cotidiene. Cu atât mai puţin în cel al satului în care, inflamat, prin firescul naturii umane, de clocotul bucuriilor specifice vârstei, eram departe de a conştientiza şi înţelege prezenţa suferinţei la cei alături de care încercam neastâmpărul trăirii.

Mi-l amintesc însă acum, când eu însumi mă trezesc sub incidenţa simptomelor insidioase ale vârstei. În debutul senectuţii, mă grăbesc să spun, intrând fără de voie într-o gratuită polemică difuză de un timp chiar şi în rândul unor specialişti, gerontologi sau nu, căci aproape de borna septuagenară nu mă pot sustrage acestui sentiment, fie şi fără vreun rest de panică ori de regret.

Chiar şi aceste retreziri ale memoriei dintr-un arc de timp atât de revolut sunt, cred, semne că timpul, ireparabil cum este, îşi etalează tacit zălogul său de impacienţă.

Şi nu mă pot sustrage nici interogaţiei, mai mult ori mai puţin agresive, dacă parcursul a adăugat ori nu câte ceva la o zestre de înţelepciune hărăzite, cum ştim, vârstei a treia, spre a uza de acest termen, specific cantitativ.

Revenind la bătrânul din primii ani ai copilăriei, chipul său răvăşit de suferinţă, vizibil marcat de neputinţe – de a umbla, de a vorbi, de a (ne) privi cu nişte ochi pecetluiţi de o tristeţe absolut nouă pentru ţâncul care eram – îmi reapare într-o tulburătoare claritate de parcă l-aş avea în faţă întâia oară.

Prins în jocul ghiduşiilor, cu prieteni de joacă, prezenţa sa aproape că ne incomoda: câteodată, ne făcea chiar să râdem, ori cel puţin să chicotim, provocaţi de sforţările sale de a intra în vorbă schimonosind cuvintele, aruncându-şi mâinile tremurătoare în faţă, scuturându-şi cu îndărătnicie picioarele atârnând parcă libere de corp de pe banca de lemn unde era, aproape seară de seară, adus şi instalat de o fiică grijulie ce nu uita niciodată să ne atragă atenţia că era dorinţa lui să ne stea în preajmă şi să participe la năzdrăvăniile noastre.

Şi abia acum îmi dau seama că, în fond, ceea ce ne cerea şi ceea ce ar fi trebuit să-i oferim era un picur de înţelegere şi de compasiune: acel rest de împărtăşire despre care Sf. Toma din Aquino spusese că înjumătăţeşte durerea şi că bucuria pe care ar fi meritat s-o mai trăiască prin noi şi cu noi i-ar fi fost dublată.

Nu-mi mai amintesc amănunte, detalii, în fond nesemnificative, ştiu doar că bătrânul meu vecin ne-a părăsit curând după acele întâmplări: s-o fi dus, cum se spune, în ceruri, în locul cu verdeaţă, unde n-ar mai fi nici durere, nici suspin, ci o odihnă binemeritată. Fusese, mi s-a spus atunci, un om de o bunătate şi de o demnitate ieşite din comun. Există, îmi spun acum cu un regret înciudat pentru a nu fi făcut cutare bine, pentru a nu fi împărtăşit cu el şi cu atâţia alţi suferinzi rânduiţi pe parcursul proprii-mi vieţi, durere, suferinţă date, cum se spune, în destinul uman.

Misticul german Jakob Bohme nota, într-o expresivă frază-metaforă, încă de acum mai bine de patru veacuri, că dacă toţi munţii ar fi cărţi, toate lacurile cerneală şi toţi copacii creioane, atunci ele nu ar ajunge să descrie întreaga durere a lumii. Şi adevărul acesta cât o sentinţă irefutabilă îl trăim mereu, repetitiv, diferit dar mereu la fel, ieri ca şi azi, dispus dezordonat şi accidental, în circumstanţe cu care nu reuşim să ne împăcăm.

Ne lipseşte împărtăşirea, în sensul străvechi al graiului nostru, întrucât substituită, ca şi alte intime atribute ale fiinţei noastre, de solidaritate. Utilă, necesară, obligatorie şi aceasta, dar lovită de o pierdere de semnificaţie egală cu tabuizarea mediatică a lumii de azi.

A nu se uita: durerea, şi ea ca maestra vitae, cum o socotea un antic şi despre care neînduplecatul – cu relele şi păcatele omeneşti – grec Sofocle ne asigura că cea mai mare dintre formele ei e aceea că nu ne recunoaştem pe noi înşine drept cauză a relelor pe care le facem. Ori pe care le ignorăm, fie că nu ne plac, fie că ne lasă indiferenţi.