AMORCORDIS / (Fragmente dintr-un jurnal re-inventat)

0
129

Sunt ani de când, sub presiunea întâmplărilor (puţine-multe) şi a vicisitudinilor (egale), îmi tot propun să restitui, din sacii de hârtii de tot felul adunate cu timpul, cuvinte-idei-impresii, semnalări de cărţi, note disparate de lecturi fugare, toate survenite în varii incidenţe ale unei biografii – a mea, desigur – căreia, refuzându-i orice pretenţie la …grandoare, aş fi dorit să-i recunosc măcar dreptul la autenticitate.

Un astfel de gând m-a iscodit cu mai bine de paisprezece ani în urmă, atunci când, printr-un concurs de împrejurări, treceam, într-un tren de noapte, întâia oară graniţa de vest a ţării, îndreptându-mă spre Italia pentru un stagiu estival de o lună. Ajuns, într-o dimineaţă de august, la Veneţia, după treizeci şişase de ceasuri nedormite de drum, am lăsat bagajele la gară şi am decis că puteam rămâne măcar până seara, în Laguna căreia Byron îi conferise supranumele de „Serenissima”. Primul „Espresso” miraculos, căruia aveam să-i rămân de atunci un constant fidel, a funcţionat mai curând ca un detonator al curiozităţii – şi al emoţiei -acestei prime întâlniri cu patria lui Dante, a lui Petrarca, a lui Pasolini, Montaleşi a atâtor nepieritoare glorii; nu-mi puteam inhiba umbra insidioasă a unui gând izbind, în ritmul freamătului valurilor mării, venind mai de departe, din tinereţea fostului studentului craiovean care, cu un sfert de veac mai înainte, aşteptase, câteva luni, înfrigurat, răspunsul la o cerere de bursă de studiu la Università per stranieri din Perugia umbră, adică exact acolo unde urma să ajungă şi în acea călătorie. Fără precauţiileobişnuite ale călătorului sosit întâia oară la Veneţiaşi alimentate de teama rătăcirii în labirintul cetăţii seculare, m-am lăsat în voia instinctului şi am pornit pe jos spre Piaţa San Marco. Acolo am rămas câteva ceasuri, schimbând mesaje obscure cu sutele de porumbei pe care i-am hrănit în speranţa că voi descoperi, cine ştie, la ei răspunsuri la surescitarea care nu-mi dădea pace, ca şi, poate, resturi ale unei înţelepciuni de care mă lăsasem completamente ruinat. Ce-ar fi fost viaţa acestui accidental vizitator sosit din praful câmpiei dunărene dacă?… Dacă răspunsul aşteptat de la „jandarmii” învăţământului românesc de atunci n-ar fi fost …negativ. În acel an, 1968, îmi aminteam, cărturarul şi prietenul şi mai târziu Marian Papahagi ajungea la Roma, unde avea să-şidesăvârşească timp de patru ani studiile în litere. N-am nutrit – o spun şi acum – niciodată invidie pentru el. Admiraţie, cu siguranţă; nu numai pentru maniera strălucită în care ştiam – de la alţii, niciodată de la el – că s-a comportat şi s-a afirmat, ci şi pentru modul în care, revenit în ţară, şi-a utilizat cunoştinţeleşişi-a pus la lucru achiziţiile culturale din care avea să-şi facă un patrimoniu de netăgăduit. În sfârşit, ţăran din sudul pustiit de nisipuri al Doljului, îmi voi fi spus, ritos, „asta e!” şi voi fi trecut mai departe. Gândul întrebător – despre un alt destin, cine să-i mai poată acum decripta vreun sens? – m-a vizitat o clipă, dar a pierit, stânjenit, dinaintea atâtor senzaţii cu totul noi şi incitante.

Nu voi începe însă aceste mărturisiri-mărturii cu …începutul. Ci voi urma „lecţia” unui fel de braconaj prin mlaştinile amintirilor şi, mai ales, prin stivele de hârtii pe care mi-am notat, în cele mai accidentale circumstanţe, tot ceea ce mă instiga din peregrinările mele ulterioare prin Italia, dar nu numai. Am nutrit de mult, în umbra unui gând sentenţios al lui Gasset, că omul, atât cât este, e mai mult fructul circumstanţelor sale decât un construct al propriei voinţe. Şi poate de aceea, în varii ocazii, i-am sfătuit pe alţii – probabil şi pentru a-mi detecta şi impune mie însumi o determinare – să-şi noteze, în călătorii ori în sejururi mai îndelungate, fie şi aleatoriu acele impresii primare născute la capătul propriilor trăiri. Nu proiecte-articole jurnalistice, nu construcţii savante, ci simple note, adnotări ale clipei şi ale umbrei ei în suflet. Şi n-am ascuns – nici lor, nici mie – credinţa că de la ele pornind mai târziu, în tihna tot mai parcimonioasă, tot mai absentă a timpului scos din ţâţâni pe care-l trăim – se va ivi şansa re-facerii unor traiecte, a unor întoarceri ulyssieneîn forfota memoriei altfel pe cale de a se pierde în ceaţa uitării.

Risipitor cum sunt, n-am făcut ceea ce altora le solicitam să facă. Şi poate tocmai de aceea, ori de câte ori, scot din bibliotecă vreo mostră din sutele de caiete, carnete, ciorne, bucăţele de hârtii de tot felul, de la cele strecurate de puştani din Pescara ori din Macerata, pe stradă, prin care erai invitat la nu ştiu ce discotecă de noapte ori la o sindrofie a primăriei, tentaţia de a abandona totul şi a le conferi dreptul la o minimă fluenţă pe cât posibil organică devine aproape o urgenţă.

Faptul că mă decid s-o fac tocmai acum nu-şi poate refuza orgoliul unui pariu. Sper, nu şi de data aceasta, ratat. Invitând încă o dată cititorul ce-şi va fi repudiat atâtea alte ispite spre a se dedica acestor pagini să nu caute în ele nici o anume logicăşi nici, mai ales, vreo ordine prestabilită şi ca atare asumată, îl rog să acorde „memorialistului” ocazional şiclemenţa pentru dezordinea notaţiilor, ca şi pentru, cum se poate observa din rândurile de mai jos, prezenţa, în ele, a unor fragmente din articole de ziar şi de revistă, ce mi-au căzut sub ochi şi pe care am considerat să le restitui uneori ca atare, alteori puse, vorba lui Boccaccio, in cornice, adică în rama …clipei întâlnirii cu ele.

Şi iată cum, dau peste un scurt articol-omagiu rupt dintr-un jurnal (să fi fost „Corriere della sera”, suplimentul cultural din mijloc, pe care mi-l păstrase sculptorul şi prietenul Mario Costantini din Penne, aşa cum mai făcuse şi altă dată, oferindu-mi-l în acel sfârşit de noiembrie 2005, la Congresul organizat în splendidul orăşelabruzzez consacrat marelui scriitor contemporan VincenzoConsolo? Tot ce se poate. Fiindcă Mario ştia că lucram la o carte despre Luzi. Şi îmi trimisese, el ca şialţi prieteni italieni, tot ce găsiseră ori le căzuse sub ochi. Luzi se stinsese în 28 februarie din acelaşi an. Cartea pe care i-am consacrat-o a apărut la sfârşitul anului. Iar articolul, aşa cum se poate verifica, fusese scris puţin înainte de 11 ianuarie 2001, omagiind, la zece ani de la moarte, pe marele scriitor din aceeaşigeneraţie cu el, Vasco Pratolini. L-am tradus, îmi amintesc, într-o noapte de insomnie, la Penne, poate fiindcă regăseam în text una din marile calităţi ale omului Mario Luzi: vocaţia prieteniei care, la el, se vădea la dimensiunea propriei dote poetice. Şi poate, îmi dau seama, fiindcă, într-o lume în care coteria, în sensul ei cel mai nobil, dintre intelectuali, aproape sacră odinioară, a luat drumul demonetizării, am gândit gestul poetului din perspectiva unui exemplum.

 

(N.B. Articolul lui Mario Luzi despre Vasco Pratolini în numărul de mâine al ziarului.)