Invitaţii moderatorului Radu Tudor la emisiunea sa „Punctul de întâlnire”, de duminică seara, de la Antena 3, erau ministrul Agriculturii, Daniel Constantin, searbăd şi deopotrivă anost, şi analistul economic Ilie Şerbănescu, de caraulă pe la respectivul post de televiziune. Se discuta despre agricultură la modul general, aportul acesteia, prezumat, la creşterea economică şi, bineînţeles, la schimbarea raportului între produsele agroalimentare importate şi cele autohtone pe piaţa specializată. Bun comunicator de regulă, Radu Tudor avea dificultăţi în potenţarea invitaţilor pentru a spune „câte ceva” mai consistent, numai că aceştia se întreceau în plictisitoare banalităţi, dezvăluind că nu aveau o mare apetenţă pentru tematica discuţiei. Genericul emisiunii era unul incitant: „Mai poate fi România grânarul Europei?”. Dar când a fost? În perioada interbelică? În perioada postbelică, pe vremea agriculturii de stat şi cooperatiste? Sau poate după 1990? Sintagma „grânarul Europei” sună generos. Dar atât. Acoperire semantică nu există, ci mai degrabă este vorba de o inexactitate perpetuată.
O agricultură… extensivă şi de-a valma
Istoricul Bogdan Murgescu, în lucrarea sa de reală valoare ştiinţifică „România şi Europa – Acumularea decalajelor economice (1500-2010)” (Ed. Polirom, 2010) vorbeşte pe larg despre „performanţele agriculturii interbelice”, semnalând „reziduurile” sistemului latifundiar de dinainte de 1914, fragmentarea exploataţiilor, sistemul extensiv de cultivarea cerealelor şi formele arhaice de învoieli agricole. Se practica o agricultură decuplată de la orice tehnologie specifică şi abia prin 1927 Camera Deputaţilor şi, imediat, Senatul, vor adopta un proiect de lege elaborat de G. Ionescu Şişeşti, pentru înfiinţarea Institutului de Cercetări Agronomice, doi ani mai târziu, în 1929, apărând şi primele staţiuni experimentale. Lui G. Ionescu Şişeşti, din Mehedinţiul vecin, i se datorează şi publicarea primelor sale cercetări aprofundate privind cultura rapiţei (1934), a porumbului şi grâului (1939). Aşa stând lucrurile şi nu altfel, abia în 1926, de pildă, statisticile menţionează (vezi tabelul) o producţie totală de cereale de 12,1 milioane tone, depăşită sensibil în 1929 (13,6 milioane tone) şi în 1939 (12,3 milioane tone). Productivitatea medie la hectar s-a menţinut la nivelul celei de dinainte de primul Război Mondial. Iar comparaţiile internaţionale reliefează şi mai edificator rămânerile în urmă ale nivelurilor producţiei agricole româneşti în perioada interbelică. Dacă înainte de primul Război Mondial vechiul sistem agrar îşi epuizase posibilităţile de creştere, revigorarea producţiei 
cerealiere se regăsea deplin în această evaluare. În 1921, Guvernul Averescu a promovat legea motoculturii, prin care se acordau facilităţi la importul tractoarelor şi înlesniri la cumpărarea acestora de agricultori şi asociaţiile lor. Un an mai târziu, guvernul liberal instalat a abrogat legea şi a plătit chiar despăgubiri pentru aceasta. S-a spus că Guvernul Vintilă Brătianu a avut darul „de a distruge cu o mână ceea ce încerca să creeze cu cealaltă” şi nu era decât un episod izolat în politica liberală faţă de agricultură. În perioada 1934-1938, rămânerile în urmă faţă de ţări vecine precum Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria şi Polonia la randamentele pe unitatea de suprafaţă sunt evidente. A încercat guvernul condus de Nicolae Iorga să introducă sistemul primelor de export, în 1931, mai întâi pentru grâu şi făină şi apoi pentru o multitudine de produse, dar plasarea cerealelor la export a devenit tot mai dificilă. Conştient de faptul că sistemul de producţie cerealier era „total opus condiţiilor de existenţă a exploataţiilor agricole mici”, Virgil Madgearu opina pentru părăsirea cerealismului şi dezvoltarea „pe o scară mai largă” a producţiei animaliere.
Randamente scăzute şi în… agricultura intensivă
Mutaţiile semnificative de structură în agricultura socialistă au fost pe deplin resimţite. A scăzut suprafaţa cultivată cu cereale la 6,5 milioane hectare în 1980 şi mai puţin de 6 milioane hectare în 1989 în favoarea plantelor tehnice şi celor furajere, dar a săltat producţia la unitatea de suprafaţă (vezi tabelul). Nu suficient pentru a deveni competitivă, prin raportare la alte ţări. Agricultura nu a reuşit, aşadar, să contribuie, în măsura aşteptată, la depăşirea decalajelor care despărţeau economia României de cea a statelor dezvoltate, dar a fost o locomotivă a creşterii economice, a industrializării şi urbanizării. Target-ul, cum s-ar spune astăzi, pentru Nicolae Ceauşescu era atingerea unei producţii cerealiere de 22-25 milioane tone, ceea ce nu era deloc o utopie, prin realizarea unei producţii medii de 4.500-5.000 kg/ha în sudul şi vestul ţării. Producţii pe care, în prezent, primii cinci grânari români – Adrian Porumboiu, Culiţă Tărâţă, Mihai Anghel, Ioan Niculae, Ştefan Poenaru – le depăşesc fără dificultate. Se conta pe bunii specialişti, majoritatea chiar de excepţie, şi promovarea unor tehnologii moderne, autohtone sau de inspiraţie străină. Cu o suprafaţă amenajată la irigat de 3,2 milioane hectare şi o dotare mecanică aproape rezonabilă, se putea spune, potrivit statisticilor, că cea mai mare producţie de cereale din toate timpurile s-a obţinut spre sfârşitul anilor ’80.
Orice discuţie nu poate exclude specialiştii
România, lucru cert, n-a fost vreodată grânarul Europei. Cum ne place să decretăm în necunoştinţă de cauză. Că a contat vremelnic în comerţul de cereale, poate fi o discuţie. O demonstrează elocvent şi Bogdan Murgescu în lucrarea sa, care inserează numeroase tabele statistice, inclusiv pe cele care ilustrează exportul. Că poate conta mai mult pe piaţa cerealieră internaţională este însă de netăgăduit. Inclusiv Doljul, care deţine o vocaţie demnă de luat în seamă. Randamentele neameninţătoare, ca să nu mai vorbim de anii secetoşi, ne fac însă „un jucător” neconcludent. Şi orice discuţie despre strategii viabile în această materie nu poate face abstracţie de specialiştii consacraţi care au habar de cartarea agrochimică. Şi nu numai. „România poate exporta liniştită 1,5 milioane tone de grâu, fără să perturbe piaţa internă, fără să creeze panică”, declara pentru Money Magazine Ofelia Nalbant, vicepreşedintele Asociaţiei Române a Comercianţilor de Produse Agricole (ARCPA), anul trecut, când producţia totală de cereale a României se estima, de către Cocereal, a fi de 19,3 milioane tone, cam cât se obţinea în 1989. Ceea ce doream să demonstrăm.
