† Dr. Irineu,
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ŞI MITROPOLITUL OLTENIEI
PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI,
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
Hristos a înviat!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este dintotdeauna cea mai mare biruinţă asupra iadului şi asupra morţii. Ea a fost profeţită cu sute de ani înainte de către psalmistul David care spunea: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea”.[1] Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh, a tâlcuit acest adevăr înaintea tuturor susţinând că: „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori”.[2] Cel Răstignit este Singurul Care poate să spună lumii: „Eu sunt Cel Ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului”.[3] Aceste cuvinte ne arată că Mântuitorul Hristos Cel înviat a dezlegat blestemul care, din cauza păcatului neascultării protopărinţilor noştri Adam şi Eva, subjuga întreg neamul omenesc.[4] Aşadar, în Mântuitorul Hristos Cel mort pe Cruce, toţi oamenii vor învia şi vor intra în viaţa veşnică, pregătită nouă încă de la întemeierea lumii. Astfel, învierea tuturor oamenilor este darul exclusiv al Fiului lui Dumnezeu înomenit, urmând ca fericirea sau nefericirea fiecărui om după învierea universală şi după judecata finală să depindă de credinţa, pocăinţa şi faptele săvârşite în timpul vieţii sale pe pământ.[5]
Iubiţi părinţi, fraţi şi surori,
Fără îndoială, jertfa crucii reprezintă momentul central al izbăvirii noastre din moarte şi stricăciune. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea într-una din cuvântările sale: „Când Domnul Hristos S-a lăsat de bunăvoie prizonier, moartea a suferit durerile naşterii, s-a sfărâmat şi ne-a eliberat”. Astfel, prin cruce „Mântuitorul Hristos a plătit pentru cel ţinut cu moartea, ca pe acela să-l slobozească din legăturile morţii”.[6] Cuvintele Sfântului Ierarh nu micşorează nicidecum profunzimea răscumpărării neamului omenesc din robia diavolului, crucea fiind mai mult decât îndepărtarea tuturor obstacolelor care separă pe om de Dumnezeu. Răstignirea este în acest context actul prin care Mântuitorul Hristos ne-a eliberat din osânda morţii şi ne-a făcut părtaşi vieţii Sale veşnice, trăite în El şi cu El. Astfel că prin Cruce ne-a venit de la Domnul Iisus Hristos slava şi puterea care desfiinţează ordinea cea veche de existenţă şi deschid viaţa cea nouă a Bisericii. Când vorbim de „slava crucii” noi punem în legătură moartea cu Învierea Domnului şi cu împărtăşirea harului Sfântului Duh. Sfânta Cruce, fiind un element important în iconomia mântuirii, face ca Biserica, fără să se identifice cu Persoana Mântuitorului Hristos, Cel veşnic viu, să fie cuprinsă în jertfa Sa răscumpărătoare, adică în moartea pe cruce care ne introduce în slava cerească a Împărăţiei Tatălui. De aici cunoaştem că în Biserică Mântuitorul Hristos, Cel răstignit şi înviat, stabileşte pentru noi o unitate de viaţă şi o legătură nemijlocită cu Dumnezeu, prin care ni se împărtăşeşte viaţa cea fără de moarte. Oricine, prin harul Duhului Sfânt, primeşte în fiinţa sa puterea învierii şi darul iubirii, înnoindu-se şi transfigurându-se prin lucrarea lui Dumnezeu. Evident, datorită acestei infuziuni de har, comuniunea de iubire a oamenilor cu Dumnezeu şi între ei se face prin scump Sângele Mântuitorului, care restabileşte profund natura umană şi o face capabilă să participe efectiv la viaţa divină. Fireşte, această plinătate nu este altceva decât Trupul tainic al Domnului în toată splendoarea şi intensitatea lui de organism viu divino-uman.
Preaiubiţi părinţi, fraţi şi surori,
Dumnezeu Se face om şi Se răstigneşte pe cruce, ca prin iubirea Sa crucificată să refacă adevărata identitate a fiilor lui Dumnezeu. În acest sens, „chipul lui Dumnezeu” din om se suprapune „chipului crucii”, Biserica născându-se efectiv din coasta străpunsă a Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Ioan Evanghelistul, spunând: „Şi unul din ostaşi cu suliţa în coasta Lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă”,[7] sublinia prin aceste cuvinte faptul că în acel moment al sacrificiului suprem au inundat în lume izvoarele vieţii veşnice. De bună seamă că apa şi sângele ce au curs din coasta străpunsă a Domnului Hristos pe cruce nu simbolizează numai Botezul şi Euharistia, ci arată însăşi prezenţa reală a Domnului Iisus Hristos şi a Sfântului Duh în Biserică. „Într-adevăr, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, după cum altă dată Dumnezeu a extras o coastă a lui Adam pentru a forma femeia, tot astfel Mântuitorul Hristos a dat sângele şi apa din coasta Sa pentru a forma Biserica. Şi după cum atunci acea extragere s-a făcut în extazul somnului lui Adam, tot astfel ne-a dat sângele şi apa la capătul morţii Sale. Mai întâi apa şi apoi sângele. Şi moartea n-a fost decât ceea ce altă dată a fost şi extazul, pentru ca tu să înţelegi că de acum moartea nu mai este decât un somn”.[8]
Aşadar, pe Cruce, prin rana din coasta Domnului, a luat fiinţă Biserica, un organism viu şi activ prin care întreaga lume se umple de apa cea vie a vieţii dumnezeieşti. De acum, Trupul tainic al Domnului creşte în unire cu Preasfânta Treime, fiind organismul în care sângele şi apa continuă să reverse asupra tuturor oamenilor, clerici şi credincioşi, harul dătător de viaţă. Hristos este prezent tainic şi în stare de jertfă în Biserica Sa, ne curăţeşte prin apa Botezului şi Se dă nouă prin Euharistie. Ca făptură reînnoită, „sfântă şi fără prihană”, Biserica mărturiseşte de atunci şi până la sfârşitul veacurilor în Sfânta Liturghie jertfa, moartea şi Învierea Mielului lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatele lumii. Şi ca o încununare a tuturor, Învierea Domnului devine pentru credincioşi o profundă doctorie mântuitoare, prin ea lumea scăpând de stricăciune şi dobândind viaţa veşnică. Deci, să ne închinăm Învierii Lui celei de a treia zi.
Iubiţi părinţi, credincioşi şi credincioase,
Nu putem vorbi despre Biserică fără să subliniem prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în interiorul ei. Mângâietorul a fost trimis în lume deîndată ce am fost împăcaţi cu Tatăl prin crucea Mântuitorului Iisus Hristos. De atunci, Duhul Sfânt este prezent neîncetat în Biserică. Pogorârea Sfântului Duh nu e un act şi un moment distinct de preamărirea Mântuitorului, prezenţa Duhului fiind semnul răscumpărării noastre obiective în Domnul Hristos. „Dar spune-mi pentru care pricină n-a fost dat Duhul înainte de cruce?”, întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi tot el răspunde: „Pentru că lumea era în păcat, în greşeală, în duşmănie şi necinste, pentru că nu Se jertfise încă Mielul Care ridică păcatele lumii. Aşadar, pentru că nu era răstignit, nu era făcută încă împăcarea… Prin urmare, trimiterea Duhului e dovada împăcării noastre cu Dumnezeu”[9]. Rezultă de aici că fără prezenţa Duhului Sfânt în Biserică, aceasta ar fi fost o simplă comunitate care ar fi trăit independentă în timp şi în istorie, având doar punctul de plecare în ceea ce este dincolo de noi.
Slava crucii şi a Învierii are o valoare unică, acestea fiind evenimente împlinite o singură dată în istoria lumii prin dragostea fără de margini a Fiului lui Dumnezeu. Valoarea acestora, după sfatul cel veşnic al Preasfintei Treimi, se extinde de la Tatăl prin Mântuitorul Iisus Hristos în Duhul Sfânt asupra tuturor timpurilor şi se oferă tuturor oamenilor din lume prin Sfintele Taine. Departe ca aceste lucrări mântuitoare să devină atemporale şi metaistorice, activând în Persoana Mântuitorului veşnic viu, ele sunt o moştenire pe care Domnul slavei, Cel răstignit şi înviat, ni le comunică nouă credincioşilor permanent pe „altarul aşezat în mijlocul Bisericii”. Această realitate care începe de la centru spre periferie face parte din planul divin al mântuirii oamenilor, care se desăvârşeşte prin harul Duhului, Cel Care leagă pe credincios de jertfa ispăşitoare şi de valoarea Învierii biruitoare. Ca atare, numai Duhul Domnului face ca jertfa de pe cruce să fie cu adevărat un element viu şi creator al Bisericii. El este Acela Care oferă sufletelor noastre însetate de mântuire adăpare de la însuşi izvorul care curge din coasta străpunsă şi din rănile Mielului răstignit şi înviat.
Iubiţi părinţi, fraţi şi surori,
Sfântul Evanghelist Matei ne spune: „după ce a trecut sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul”.[10] Ne putem imagina acei paşi: pasul omului care merge la cimitir, slăbit, care nu poate să creadă că totul s-a sfârşit în acest mod. Ne putem imagina chipurile lor palide, scăldate de lacrimi. Şi întrebarea: cum e posibil să moară Iubirea? Spre deosebire de ucenicii Domnului, ele sunt acolo, întrucât au însoţit până la ultima suflare pe Învăţătorul lor răstignit pe cruce şi au mers, apoi, împreună cu Iosif din Arimateea la mormântul în care a fost pus Iisus. Ele sunt un grup de femei capabile să reziste, să înfrunte viaţa aşa cum se prezintă ea şi să suporte gustul amar al nedreptăţilor. Ele nu fug, ci îndură împreună cu Domnul. Şi iată-le acolo, în faţa mormântului, între durerea şi incapacitatea de a se resemna, de a accepta că totul trebuie să se termine aşa.
Dacă facem un efort şi gândim la viaţa omului, vedem în chipul acestor femei chipurile mamelor şi ale bunicilor. În lupta lor cunoaştem chipul copiilor şi al tinerilor care suportă povara şi durerea multor nedreptăţi. În femeile mironosiţe vedem oglindite chipurile tuturor celor care, mergând prin oraş, simt durerea sărăciei, durerea exploatării şi a nedreptăţilor umane. În ele vedem şi chipurile acelora care sunt dispreţuiţi pentru că sunt orfani, săraci şi batjocoriţi; chipurile acelora a căror privire dezvăluie singurătate şi părăsire pentru că nu mai au pe nimeni. Mironosiţele reflectă chipul femeilor, al mamelor care plâng văzând cum viaţa fiilor lor rămâne îngropată sub povara păcatului care frânge multe năzuinţe, sub egoismul cotidian care răstigneşte şi îngroapă speranţa multora, sub birocraţia paralizantă şi neproductivă care nu permite ca lucrurile să se schimbe. În durerea lor, femeile mironosiţe au chipul tuturor acelora care, mergând prin lume, văd cum demnitatea este răstignită şi credinţa călcată în picioare.
Fireşte, în chipul acestor femei sunt şi chipurile noastre, ale celor ce purtăm răni şi suferinţe. Sunt chipurile – ale noastre şi ale altora –, de pe care se citesc încercări şi bătălii. Inima noastră ştie că lucrurile pot fi diferite, însă, aproape că fără să ne dăm seama, ne obişnuim să convieţuim cu mormântul, să trăim cu minciuna şi frustrarea. Mai mult, putem să ajungem chiar să ne convingem că aceasta este legea vieţii, amăgindu-ne cu schimbări care nu fac altceva decât să stingă nădejdea pusă de Dumnezeu în inimile noastre. Aşa sunt, de multe ori, paşii noştri, aşa e mersul nostru, ca al acestor femei: un mers între dorinţa după Dumnezeu şi o tristă resemnare în păcat şi deznădejde.
Acele femei au fost zguduite puternic, ceva şi cineva a făcut să se cutremure pământul sub picioarele lor. Cineva, încă o dată, a venit în întâmpinarea lor şi le-a spus: „Nu vă temeţi”, însă de data aceasta adăugând: „A înviat după cum a zis!”.[11] Şi aceasta este vestea pe care, din generaţie în generaţie, ne-o dăruieşte Biserica: Să nu ne temem, că a înviat Domnul după cum a zis! Acea viaţă sfâşiată, distrusă, răstignită pe cruce s-a trezit şi pulsează din nou în lume. Zvâcnirea de viaţă a Celui înviat ni se oferă ca dar, ca orizont al existenţei noastre, ca speranţă pentru viitor. Viaţa Lui este ceea ce ne-a fost promis şi ceea ce ni se cere şi nouă să oferim la rândul nostru ca ferment al noii umanităţi. Prin Înviere, Mântuitorul Hristos nu a dat la o parte doar piatra de pe mormânt, ci vrea şi să facă să se ridice toate barierele care ne închid în necredinţa noastră, în lumile noastre conceptuale şi străine de viaţă, în căutările noastre obsedate de siguranţă şi în ambiţiile nemăsurate, capabile să se joace cu demnitatea celuilalt.
Dreptmăritori credincioşi şi credincioase,
În acest an, dedicat unităţii noastre naţionale, aş vrea să aducem un omagiu familiei şi patriei noastre unite. Dreptul de a forma o familie, ca „nucleu natural şi fundamental al societăţii”, este întemeiat de Dumnezeu şi recunoscut de toate popoarele lumii. Din păcate, familia este astăzi considerată o instituţie depăşită. În locul stabilităţii unei căsătorii definitive, se preferă legături ocazionale. Dar, după cum ştim, nu poate rezista o casă construită pe nisipul raporturilor fragile şi păcătoase. Este nevoie mai degrabă de stâncă pe care să se ancoreze temelii solide ale vieţii noastre. Şi stânca este tocmai acea comuniune de iubire, fidelă şi indisolubilă, care uneşte bărbatul şi femeia, o comuniune care are o frumuseţe sfântă şi o funcţie naturală în ordinea socială. De aceea, considerăm urgent să întreprindem acţiuni reale în sprijinul familiei, a realităţii de care depinde de altfel viitorul şi dezvoltarea poporului nostru. De fapt, fără familie nu se pot construi societăţi în măsură să înfrunte provocările viitorului. Dezinteresul faţă de familii aduce cu sine consecinţe dramatice, dintre care cea dintâi este scăderea natalităţii. Trăim astăzi o adevărată criză demografică, semnul societăţilor care înfruntă cu greu provocările prezentului. Nu trebuie să uităm nici situaţia familiilor dezmembrate din cauza desfrâului, a divorţurilor, a sărăciei şi a războaielor. Avem prea des în faţa ochilor noştri drama copiilor singuri, adesea victime ale răutăţii umane. Ne doare sufletul să observăm că multe drepturi fundamentale ale familiei sunt încălcate, după şaptezeci de ani de la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Ne gândim, de asemenea, la bătrâni, şi ei de atâtea ori abandonaţi, mai ales dacă sunt bolnavi, pentru că sunt consideraţi o povară. Ne gândim la femei, care îndură adesea violenţe şi samavolnicii chiar şi în sânul propriilor familii. Apoi ne gândim şi la cei care sunt victime ale traficului de persoane, o formă de sclavie.
Şi pentru că Paştele este sărbătoarea Bisericii, a familiei şi a unităţii noastre naţionale, ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Ce a fost răstignit şi a înviat, ca Sfintele Sărbători să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!
Al vostru rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt către Domnul,
† DR. IRINEU
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
[1]
[1] Psalmul 15, 10.
[2]
[2] Faptele Apostolilor 2, 32.
[3]
[3] Apocalipsa 1, 18.
[4]
[4] Facerea 2, 17.
[5]
[5] Ioan 5, 28-29.
[6]
[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăteşti, în coll. Izvoarele Ortodoxiei, vol. 5, traducere de pr. Prof. Dumitru Fecioru, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1942, p. 220.
[7]
[7] Ioan 19, 34.
[8]
[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Laudă lui Maxim…, în Cateheze maritale, traducere pr. Marcel Hankeş, Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p. 47.
[9]
[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăteşti, în coll. Izvoarele Ortodoxiei…., p. 254.
[10]
[10] Matei 28, 1.
[11]
[11] Matei 28, 6.
