Premiaţi pentru “Eseul meu antiviolenţă”

Elevii Liceului Traian Vuia din Craiova au participat la campania “Nu lăsa violenţa să te transforme în infractor”, organizată de Institutul de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române. În cadrul acţiunii, tinerii au vizionat filmul educativ „Cheia e la tine!” ce prezintă cazurile unor deţinuţi aflaţi în Penitenciarul pentru minori din Craiova şi în Penitenciarul pentru femei Târgşor. Acesta a constituit baza unor dezbateri despre consecinţele juridice şi sociale ce decurg din adoptarea unor comportamente antisociale. După activităţile de informare, în perioada ianuarie – februarie a.c., Inspectoratul de Poliţie al Judeţului (IPJ) Dolj, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Dolj, a organizat concursul “Eseul meu antiviolenţă!”. Lucrările elevilor au fost evaluate, primul loc fiind câştigat de Flavia Jeanina Simu, locul al doilea a fost ocupat de Teodora Sima, iar Ghiară Bianca a ocupat locul 3. Toţi concurenţii au fost recompensaţi cu diplome de participare. Cele trei eseuri au intrat în competiţia naţională jurizată de Institutul de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii, iar cea mai frumoasă lucrare va fi premiată şi multiplicată, urmând să fie expusă în incinta fiecărei şcoli implicate în campanie. 

Până la jurizarea finală, cotidianul nostru vă prezintă eseul câştigător al campaniei “Nu lăsa violenţa să te transforme într-un infractor”, desfăşurată la nivel judeţean, semnat de Flavia Jeanina Simu, elevă în clasa IX A.  

“Eseul meu împotriva violenţei”

« Mă trezesc leneşă , îmi fac ghiozdanul şi plec agale spre şcoală. Pe stradă întâlnesc oameni încruntaţi, trişti, care parcă ar vrea să ciuruiască, să distrugă tot ce le iese în cale. Bag capul în pământ, mi se face teamă, devin şi eu tristă şi melancolică. În oraş este un zgomot infernal, şoferii claxonează nervoşi, grăbiţi şi încep să înjure de parcă ar fi vina celui din faţă că nu merg semafoarele, sau că o bătrână trece prea încet pe trecerea de pietoni. Văd oameni nervoşi stând la cozi prea lungi şi certându-se cu vânzătoarele prea puţine pentru a face faţă clienţilor, copii care se înjură şi râd tot timpul de cei din jur doar pentru că sunt altfel. În staţia de autobuz sunt mulţi oameni de diferite vârste , aud numai răutăţi şi din când în când câte un râs isteric de la vreo domnişoară care vorbeşte la telefon. Mă urc în autobuz, mai mult împinsă şi înghiontită. Aici văd copii stând pe scaune, iar bătrânii în picioare se înghesuie să aibă loc şi alţi călători. Cobor din închisoarea pe patru roţi şi sunt atât de fericită când aerul curat mă salută!

La şcoală începe prima oră, iar colegul meu Cristi este ascultat, este jignit pentru că nu a învăţat şi în loc de încurajare este zdrobit de cuvinte grele şi de un patru în catalog. Îmi spune în pauză motivul pentru care nu a învăţat iar eu încep să tremur. Mama sa ajunsese târziu de la servici şi acasă o aşteptau trei copii şi un soţ alcoolic şi gelos care nu muncea. Cearta începuse de la mâncare şi degenerase, femeia fiind lovită brutal în faţa celor două fetiţe şi a băiatului care ar fi dorit să intervină însă neputinţa l-a oprit. Casa a fost devastată iar femeia a fost lăsată jos într-o baltă de sânge, gemând şi plângând. Copiii au sunat la poliţie şi salvare, mama era inconştientă în spital, iar tatăl, după ce s-a ales doar cu o amendă, îi bătea şi îi jignea din orice. Pe corpul lui firav îmi arată multe vânătăi. Îl îmbrăţişez şi încerc să-l ajut cu nişte cuvinte calde care să îi ţină loc de pansament sufletesc.

Orele se termină şi plec spre casă sunând-o pe mama şi povestindu-i ce s-a întâmplat cu prietenul meu. Îi spun că îmi este teamă pentru el şi încep să plâng dar ea mă mângâie cu câteva vorbe bune şi mă asigură că o să vorbească cu cineva care să-l ajute. Acasă îmi fac temele apoi dau drumul la televizor şi ascult ştirile: …o fată din India a fost violată şi apoi ucisă …. un băiat şi-a ucis sora şi mama doar pentru a vedea dacă-l mustră conştiinţa…doi români au fost ucişi în Algeria, într-un atentat. Ceva în mine se revoltă, încep să mă plimb prin casă. Peste tot violenţă, violenţă, violenţă, nimic distractiv sau educativ. Dacă la televizor nu ar mai fi difuzate toate aceste ştiri care pot marca oamenii şi în special copiii, cred că nu ar mai fi atâta violenţă şi infracţionalitate.

Deodată ceva îmi captează atenţia, tot la televizor, tot la ştirile care mă dezgustă. Aud un nume cunoscut şi simt cum mă sufoc, îmi vine să ţip, să-mi spun durerea, dar îmi dau seama că sunt neputincioasă. Gâfâi, nu mai am lacrimi , strâng mâna mamei şi încerc să mă liniştesc. Simt ceva ce se rupe în mine, mă simt vinovată, parcă încerc să-mi dau seama de ce a ales asta în loc să lupte. “Cristi Popescu, elev în clasa a IX-a şi-a pus capăt zilelor, aruncându-se în gol după ce tatăl îi mutilase una din surori” . Sunt dărâmată gândindu-mă la prietenul meu care nu-mi spusese decât mie iar eu nu am acţionat la timp.

La înmormântarea camaradului meu, am ţinut morţiş să ţin un discurs profitând de faptul că era şi presa prezentă. “Dragi oameni mari, vă rog, vă implor, ajutaţi-ne să creştem şi să trăim fără violenţă, nu o mai promovaţi, nu încercaţi să atrageţi atenţia doar prin violuri, crime,sinucideri şi bătăi. Ce vină au copiii? De ce trebuie să trăiască lângă oameni violenţi şi să creadă, atunci când sunt mari, că prin violenţă se rezolvă totul? De ce frângeţi aripile sufletelor nevinovate, de ce spulberaţi cele mai frumoase vise, de ce noi, copiii de azi, trebuie să ne maturizăm atât de devreme? Nu vrem decât o lume mai bună, lipsită de lacrimi şi suferinţă”. Îmi şterg lacrimile şi plec spre casă sperând la o lume mai bună ! »