Se poate şi aşa

0
100

În relaţiile mele cu prieteni şi cunoştinţe din arealul cultural care ne-au vizitat Ţara – şi Craiova – am reţinut, nu fără un sentiment de jenă, pentru moment inexplicabil, nedumerirea lor la o expresie intrată în comportamentul nostru cotidian: Merge şi aşa! Ce poate fi, m-am întrebat, atât de intrigant într-o „vorbă” căreia uzul excesiv i-a şters cu totul, pentru noi, întreaga claritate semantică? Şi abia mai târziu am realizat că tocmai în modul abuziv în care o folosim, ca într-un joc pe cât de absurd şi de iresponsabil, e inclusă o bună parte din defetismul nostru intrat în ethosul identitar. Încropim ceva sub presiunea unui mărunt necaz ori a unei catastrofe (ca atunci când aruncăm zăpada din faţa curţii pe drumul public ori când chinuim o mârţoagă să ne tracteze carul cu lemne înţepenit în vreun şanţ) şi invocăm orgolioşi sentinţa: Merge şi aşa! Faptul, atât de evident, că, în realitate, nu merge deloc, că nu e deloc nici bine, nici funcţional, nu mai are nicio importanţă: merge şi gata. Strâmb, cruciş, aiurea, în cele mai variate şi mai controversate aspecte ale vieţii de fiecare zi, de la gestul greţos de a arunca ambalajul de la o ciocolată pe caldarâm, unde se nimereşte, trecând prin injuria fudulă a autorităţii cu care venim în contact şi până la imprecaţia camuflată sub spectrul poftei jucăuşe a maximei demnităţi în stat, acest enunţ scapă, nemotivat, obligaţiei noastre de a-l refuza. Şi a-l respinge, în numele unei îndreptăţiri, civice şi morale, la un merge numai aşa: adică, aşa cum trebuie, cum se cuvinte; cu alte cuvinte, în limitele unei minime normalităţi de care încă ducem lipsă.

Gândurile de mai sus mi le-a iscat, fără vreun preaviz anume, aspectul pe care oraşul în care vieţuim îl etalează în aceste zile după ninsorile abundente din ultimul timp. Am ieşit, din hibernarea mea de pensionar neresemnat, ieri din casă, şi am descoperit cu plăcută surpriză că instituţiile administraţiei locale şi-au făcut, de data aceasta, cu prisosinţă datoria. De pe strada „Brestei” până în centru, carosabilul e curat ca într-o toamnă timpurie, iar ceea ce m-a surprins încă şi mai mult a fost faptul de a descoperi că şi trotuarele, de pe marile acces de acces, au fost degajate de zăpadă până la asfalt. Fireşte, cândva treaba asta mai intra şi în sarcina gospodarilor. Inventariind, sumar, ici-colo, n-aş spune că nu regăsesc şi mâna câte unui proprietar care n-a pierdut irevocabil simţul acela, altminteri în suferinţă, al bunului spirit gospodăresc. Îmi amintesc însă că, în prima noapte – şi, apoi, în cele care-au urmat – a ninsorii abundente utilaje şi salariaţi ai companiei de profil local duceau o veritabilă bătălie pe strada pe care locuiesc. Ieri, pe o stradă lăturalnică „Mariei Tănase”, un utilaj şi câţiva angajaţi ai RADPL traficau cantităţi uriaşe de zăpadă într-un loc mai ferit. Nu mai văzusem demult un astfel de demers şi, sincer, nici nu credeam că mai era posibil. Mi-am zis că, totuşi, se va fi schimbat ceva în modul de gândire şi de acţiune al staff-ului edilitar craiovean. Şi aşa trebuie să şi fie.

Dar, încă sub incidenţa devenită oarecum obsesivă a acelui insinuant merge şi aşa, am simţit tentaţia unei reevaluări. Şi mi-am zis, sub spectrul răsucit al lui Galileu, că, da, se poate şi aşa. Adică, aşa cum e firesc, cum e normal. Şi cum îi stă bine unui lucru bine făcut.