O ţară –orice ţară- e în derută, când primul ei dregător, nu mai distinge între esenţial şi neesenţial, între semnificativ şi nesemnificativ, între prioritar şi secundar. Şi mai ales atunci când, peste toate, nu face empatie, poftim, bună chimie, cu întreg poporul, nu doar cu o parte a acestuia, şi aceea, doar declarativ. Viorica Dăncilă, liderul social-democraţilor, candidată la alegerile prezidenţiale, cu şanse reale de accedere în turul doi, adică în marea finală, a intrat în cursă, ca premier, pentru a continua… în alte circumstanţe, de acum cunoscute. Privită la început ca omul lui Liviu Dragnea, a reuşit în timp să alunge o astfel de umbră, nu prin propriile declaraţii de negare, ci prin decenţă şi atitudinea, altminteri nefirească, chiar a presupusului său protector. Încât despre calităţile ei umane, dar şi competenţa ca prim-ministru, s-a vorbit cu trac, rareori nonşalant, cu promptă suficienţă. Oricum, atât partizanii ei, cât mai ales adversarii politici, au intrat la un moment dat într-o dilemă, derivată din necunoaşterea îndeajuns a adevăratei Viorica Dăncilă. Invitată –marţi seara la Antena3-, de altfel nu a refuzat nici o televiziune, acceptând toate întrebările posibile, Viorica Dăncilă a făcut faţă cu brio asaltului unui tir de întrebări, deloc de complezenţă, deloc mingii la fileu, chiar indiscrete, din partea lui Radu Tudor, Mircea Badea, Bogdan Chirieac, Adrian Ursu, deloc dispuşi la curtoazie. Fără pauză între cuvinte, cu voce sigură, penetrantă, enunţând judecăţi limpezi, convingătoare, ca prestaţie a discursului, Viorica Dăncilă s-a dovedit la înălţime. A induce în discursul liber, nu după foi scrise de alţii, fiorul patriotismului, identităţii culturale, mândriei autohtone, empatiei probate, n-a fost o surpriză, decât poate pentru cei ispitiţi să întreţină o confuzie manipulatorie cu crampe vizuale. Viorica Dăncilă este, oricâte vorbe de ocară mi-aş atrage, o femeie normală, mamă devotată şi politician rezonabil, care vrea în campania asta electorală dialog, nu ping-pong de vorbe, fără comunicare. L-a invitat încă o dată, a nu ştim câta oară, pe Klaus Iohannis la o dezbatere deschisă, vie, pe orice „teren”, inclusiv la Sibiu, convinsă că vorba este umbra faptei, că are ce spune din bilanţul propriu, ca premier, cu rapoartele Eurostat, INS, FMI, Banca Mondială, pe masă. Câteva greşeli, unele aproape inocente, recoltate din repertoriul Vioricăi Dăncilă de-a lungul timpului, au fost întoarse pe toate feţele până la saturaţie, deşi, să fim scuzaţi, nici primul meditator al ţării, cu patriotismul său de telenovelă, nu vorbeşte impecabil. Dimpotrivă, o face, nu rare ori, incorect, inexpresiv, sărăcăcios. Altceva ar merita scos în evidenţă: buna prestaţie a Vioricăi Dăncilă în plan extern, în toat vizitele sale –răspunzând invitaţiilor- fie la Ankara, Tel Aviv, Emiratele Arabe Unite, Yemen, Bruxelles, Washington, vizată fiind identificarea celor mai potrivite posibilităţi de consolidare a relaţiilor bilaterale, cu accent pe sectorul economic şi investiţional. A scos-o impacabil la capăt, lăudată fiind la unison, cu preşedinţia Consiluilui European, acum trecută cu vederea. Cu chipul dezvelit, afişat cu demnitate şi curaj, fără fente protectoare, Viorica Dăncilă ştie cu cine vrea să stea de vorbă. Cu un fost profesor de gimnaziu, apoi primar al Sibiului, devenit preşedinte al ţării –un mandat- în care singura performanţă notabilă rămâne numirea în două rânduri „a guvernului său”. Discuţia nu e nici lungă, nici completă: Viorica Dăncilă poate deveni prima femeie preşedinte al României, aşa cum a fost Golda Merir, primul premier -femeie al Israeluliu (1965-1974), cea care în 1975 a primit Premiul de stat al Israelului pentru întreaga activitate în folosul societăţii israeliene, înmormântată fiind în Panteonul Naţional de pe muntele Herzi din Ierusalim. O femeie care şi-a iubit ţara, care a câştigat războiul de Yom Kippur şi n-a lăsat nepedepsiţi organizatori masacrului de la Munchen, de la Olimpiada de vară din 1972, mărturie filmul „Sword of Gideon” (Sabia răzbunării).
