Criza parlamentară prin care a trecut, în urmă cu o săptămână, Italia îşi are principala sursă în sistemul electoral introdus cu vreo opt ani în urmă şi care nu este departe de cel în vigoare şi la noi. El are la bază o lege ce a căpătat porecla „Porcellum”: a fost propusă de un ministru leghist, Roberto Calderoli, în 2005, iar numele jignitor i l-a oferit chiar iniţiatorul ei, atunci când, după aprobarea în parlament, a afirmat că a făcut una legge porca. Printre enormităţile pe care le generează este premierea, în baza a ceea ce s-a numit emfatic „un sistem proporţional corect”, unei coaliţii câştigătoare, astfel încât la un scor procentual chiar şi de un singur punct (cum s-a întâmplat la ultimul scrutin din februarie), partidul ori coaliţia va primi un plus de deputaţi aproape egal cu cei care au câştigat detaşat în cabina de vot.
Asta pentru Camera Deputaţilor, fiindcă la Senat legea s-a complicat şi mai mult, prin introducerea unui criteriu al numărului de senatori potrivit cu „importanţa regiunii”, ca şi prin acordarea altora, cele autonome constituţional, libertatea de a-şi decide pe cont propriu aleşii.
Oricât de straniu, legea a prezidat trei legislaturi până acum, două câştigate de coaliţia de dreapta condusă de Berlusconi şi doar ultima a fost pierdută în favoarea stângii, dar numai la un singur procent la camera inferioară.
Şi la fel de straniu este că, încă de la adoptarea ei, s-a afirmat o puternică majoritate, politică, dar şi civică, inclusiv la nivelul unor personalităţi, care au încercat modificarea ori chiar schimbarea legii. La un referendum nu s-a atins pragul de 50 plus 1, altul a fost suspendat cu câteva zile înainta sorocului, apoi, din 2009, proiectul a fost abandonat, în ciuda faptului că în ultima campanie electorală toate formaţiile au criticat legea, anticipând situaţia de criză care, iată, chiar s-a produs.
Şi, apropo de modele şi de anti-modele: parlamentul italian numără peste 1.000 de senatori şi deputaţi, denunţaţi de societatea civilă, dar şi de instanţe abilitate în stat, ca o veritabilă castă, condamnată, prin forţa lucrurilor, la compromisuri şi la trocuri aproape la fiecare examen mai serios determinat de trecerea unui proiect legislativ. Cu toţii critică legea, dar nimeni n-a luat taurul de coarne. Şi, în definitiv, guvernul Enrico Letta s-a putut salva şi – ori poate tocmai – datorită asumării obiectivului prioritar de a schimba legea Porcellum şi a deschide astfel drumul unor anticipate ce nu vor întârzia, se pare, mai mult de un an.
Să revenim la noi, fiindcă, în baza unei legi ce a fost clamată în numele unei mai mari transparenţe (candidatul în locul listei), dar şi aici cu acelaşi sistem de premiere a câştigătorului, s-a ajuns la un parlament pe cât de suprapopulat pe atât de greu funcţionabil, permisiv la traseism şi, deci, la aranjamente de culise care îi pot schimba structura, într-un nou dispreţ al opţiunii alegătorilor.
Se ştie, Băsescu trecuse un referendum în 2009 de modificare a legii (pe care tot el o dorise și o semnase mai înainte), însă tentativa sa exala frapant un primitiv sentiment de ură, viscerală atunci, împotriva unui Parlament ce-l supusese mecanismului de suspendare. Chiar şi aşa, cu o majoritate pe care singur şi-a aranjat-o, nu știm nici acum ce l-a împiedicat să treacă la fapte. Iar strigătul ulterior, repetat din raţiuni populiste, n-a depăşit senzaţia acelui partis-pris, al lui ca persoană, cu un Parlament pe care şi-l considera ostil.
Modelul italian pentru care se optează acum este revenirea la votul proporţional pe liste la Cameră (cu noutatea că numele propuse vor trebui să-şi asume bătălia directă cu electoratul, adică pe principiul uninominalului), iar Senatul, învestit cu alte atribuţii), să fie o cameră a regiunilor, acestea urmând ele însele să-şi trimită reprezentanţii. Şi, nu ultima cerinţă, numărul să nu depăşească cifra de 500.
Orice s-ar întâmpla, niciuna dintre variante nu rezolvă aspectul cel mai dureros şi, fireşte, cel mai evident şi de bun-simţ: calitatea candidaţilor. În Italia există cazuri scandaloase, în rândul vechilor formaţiuni, în care încă supravieţuiesc nume pe punctul de a ieşi de acolo, ca să folosim o expresie la modă, cu picioarele înainte. Dar şi altele, în rândurile noii formaţii fantomatice, „Cinci Stele”, aşa-numiţii „grillini”, care, nu doar cu politica, dar nici cu exigenţe minime ale unei educaţii culturale, nu prea au nimic în comun. Însă cine se îndoieşte că la Bucureşti astfel de indivizi nu colcăie prin toate băncile aliniate la dreapta şi la stânga emanând un dezgust în continuă germinare?
