Marele cărturar al neamului românesc, acad. Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, i-a contrazis recent, cu argumente istorice infailibile, pe liderii maghiari, care o ţin langa cu revendicarea autonomiei teritoriale, locale şi culturale, în orice împrejurare, şi cu precădere în anul Centenarului. Or, numai cunoaşterea detaliată a circumstanţelor din anul 1918 şi a derulărilor istorice, de până atunci, poate facilita enunţarea unor puncte de vedere realiste. Academicianul Ioan Aurel Pop a reamintit în temeiul cercetărilor sale solide, – fiindcă istoricul nu se poate baza doar pe talent narativ – în gazetadecluj.ro Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România adoptată la 1 decembrie 1918, cu cele 9 puncte ale ei, fără ca vreo unul dintre acestea să facă vreo referire expresă la autonomia, fie şi parţială a Transilvaniei, după criterii etnice. De altfel, şi subliniază acest detaliu marele istoric, „autonomiile istorice” din Transilvania, inclusiv „pământul secuiesc” fuseseră desfiinţate de către statul dualist austro-ungar, mai exact de către parlamentul şi guvernul de la Budapesta, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O menţiune: în preziua lucrărilor Universităţii de vară de la Băile Tuşnad, Nemeth Zsolt, preşedintele Comisiei pentru politică externă a parlamentului Ungariei, susţinea că Uniunea Europeană trebuie să acţioneze pentru repararea efectelor tratatului de la Trianon. O provocare mai revizionistă, nici că se putea. De la începutul anului în curs, academicianul Ioan Aurel Pop a făcut mai multe comunicări ştiinţifice, pe seama semnificaţiei internaţionale a actului de la 1918. Va conferenţia şi la Craiova, din câte suntem încredinţaţi, în perioada următoare, ca invitat al Bibliotecii Judeţene Theodor şi Aristia Aman. Ce ne validează academicianul Ioan Aurel Pop este un punct de vedere împărtăşit şi de alţi istorici, de bună credinţă, dar altitudinea sa morală şi intelectuală „bate în cuie”, cum se spune, adevăruri încă răstălmăcite de propaganda iredentistă maghiară. În momentul declaşării primului război mondial se afirma o teză care părea de necontestat: succesul mişcărilor de emancipare a popoarelor, prinse în arhitectura imperiului austro-ungar, depindea de rezultatul conflictului. Natural, şi România se gândea foarte serios la acest posibil rezultat, înainte de a face pasul decisiv spre intrarea în conflict. Dacă intra, cum doreau germanofilii, în Tripla Alianţă, cum s-ar fi impus, în acord cu angajamentele secrete luate, în 1883, şi victoria ar fi revenit acesteia, atunci ar fi trebuit să ne mulţumim eventual cu Basarabia şi să renunţăm la Transilvania şi Bucovina. Nu putea revendica, de la un aliat, să renunţe la o parte din teritoriul pe care îl considera al său. Dacă România intra în război alături de Tripla Înţelegere sau Antanta, cum dorea cea mai mare parte a opiniei publice româneşti, şi aceasta obţinea victoria, atunci România trebuia să renunţe la Basarabia, sperând în schimb la realipirea Transilvaniei şi Bucovinei. Prelungirea neutralităţii putea să fie şi o piedică majoră până la urmă, chiar în calea înfăptuirii unirii. După doi ani de neutralitate, România a intrat în război, după cum se ştie, în pofida opoziţiei germanofililor, în august 1916, de partea Antantei. Au urmat doi ani de război – 1917 şi 1919 – plini de privaţiuni, sacrificii umane, materiale şi teritoriale şi chiar de pierderi de speranţe. La un moment dat în 1917 România părea distrusă: Bucureştiul fusese ocupat de trupele invadatoare germane. Casa Regală, Parlamentul şi Guvernul, dar şi alte instituţii centrale se mutaseră la Iaşi. Şi, de asemenea, tezaurul naţional a fost trimis la Moscova – enormă greşeală –, ceea ce a însemnat irosirea sa până astăzi, în cea mai mare măsură. Apărarea eroică a părţii de ţară rămase, posibilă victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, în vara anului 1917, nu a putut fi urmată de o ofensivă românească, din cauza lipsei de sprijin din partea Antantei şi a defecţiunii Rusiei, devenită bolşevică. Şi totuşi, până la urmă, energiile naţiunii şi împrejurările internaţionale s-au conjugat sub o zodie favorabilă, creându-se premizele „României Mari”, cum i se mai spunea atunci cu admiraţie. Nu se poate scoate din discuţie voinţa de unire a românilor, sacrificiul lor de a-şi forma scutul, adăpostul şi apărătorul lor: statul naţional. Până la urmă unirea s-a datorat, în mare măsură, cum ar fi spus Nicolae Bălcescu, ne asigură academicianul Ioan Aurel Pop „lucrării poprului român asupra lui însuşi”. Marile puteri nu au făurit România, nici Polonia, nici Lituania etc, ci au recunoscut doar la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, ceea ce deciseseră popoarele respective.
