Timeo Danaos et dona ferentes, celebrele vorbe ale lui Virgiliu, din cartea a doua a „Eneidei”, sună, la o distanţă de două milenii, ca un aviz contrapunctic pentru responsabilii de la Bruxelles, ca şi pentru liderii Troikăi. Fiindcă teama lor, justificată ori nu, însă disipată în suspiciuni mai mult ori mai puţin deschise, ba mai degrabă subsumate unui discurs economist nelipsit de un dram de ipocrizie, nu este pentru nişte „daruri” mincinoase ale grecilor, ci, din contră, pentru propriile „daruri”.
Că nu poate fi vorba de… daruri în înţelesul elementar al cuvântului e deja o altă chestiune: singura care întreţinută pe toată perioada confruntării între executivul de la Atena şi liderii Troikăi, secondaţi de cei ai unor state occidentale.
Cum se ştie, enunţul virgilian invocat mai sus, mă tem de greci (de Danai) chiar şi când fac daruri”, e unul dintre cele mai faimoase din istoria culturii universale, devenit apodictic şi, ca multe altele, invocat în contexte nu totdeauna apte să-i respecte intenţia şi finalitatea primare. Pusă în gura legendarului preot troian, Laokoon, ca avertisment al concitadinilor săi faţă de mişcarea perfidă ieşită din inventivitatea malignă a lui Ulise, apoftegma virgiliană denunţa prostia troienilor victime ale unei înşelătorii a elenilor identificând în Calul de lemn un dar ca semn al înfrângerii inamicilor contropitori şi, deci, simbol al unei victorii, a lor, ce nu fusese, până în acel moment, decât o prelungită şi agonică rezistenţă.
Schimbând ceea ce e de schimbat în ecuaţia crizei greco-europene, pare că de data asta parabola virgiliană capătă o formă parodică: rolul lui Ulise e atribuibil lui… Tzipras, căci el, în numele „troienilor” săi asediaţi de creditorii reprezentanţi de Troika, ar fi pe cale de a transborda, simbolic, un alt Cal Troian în inima Europei unde prin contaminare s-ar radicaliza insurecţional opoziţia faţă de sistemul politico-financiar în act, gestionat imperativ, prin comenzi coordonate, de nişte jucători adepţi ai unei democraţii cu drepturi inegale.
Rezultatul referendumului din Grecia a depăşit toate aşteptările, surclasând scenariile avansate de cei mai vocali şi mai eurofoni dintre liderii occidentali, de la Junker la Donald Tusk, preşedintele în exerciţiu al UE, de la preşedintele Parlamentului european, Martin Schultz. Şi, mai ales, o totală descumpănire pentru Hollande şi Merkel, cei doi „arbitri” ai uneia dintre cele mai dificile partide pe care le are de jucat UE în întreaga sa istorie de la constituire până în prezent.
Asigurările tonifiante ale mai marilor zilei, de la Bruxelle, Berlin ori de nu mai ştiu unde, căuzaşi ai respectării unor reguli, n-au avut impactul scontat. Iar cazul Greciei nu e nici atât de singular pe cât se crede şi nici reductibil la ecuaţia, simplist prezentată, a unui pacient răpus de nechibzuinţă şi ostil al unei terapii cu risc mortal, cum o pleiadă de specialişti, inclusiv din intimitatea instanţelor acuzatoare, o definesc.
Aşa cum se conturează, după aflarea rezulatului, ieşirea Greciei din zona euro continuă să rămână o necunoscută. Ce va fi decis Merkel şi Hollande la cina de taină de la Palatul Elisee în seara trecută va indica probabil linia de principiu a deciziilor ce se vor lua astăzi în ambianţa mai largă – şi mai instituţională – a eurogrupului. E tot mai clar însă că miza s-a mutat spre originea conflictului, disimulat, pe parcurs, sub faldurile unei cauze raţionale. Media internaţionale au etalat, imediat după aflarea rezultatului, aceeaşi gamă contradictorie de opinii şi sentinţe, pe o axă duală: de o parte, politicieni şi economişti de marcă, din Europa şi de peste ocean, acreditând opţiunea guvernului lui Tzipras, de cealaltă, adversarii, de acelaşi calibru, dezavuând-o fără rezerve. Sâmbătă seara dintr-o relatare, pe surse, New York Times releva că negociatorii FMI ar fi pregătit deja o înţelegere cu grecii în termenii condiţiilor avansate de Tzipras şi de guvernul său, recunoscând chiar valabilitatea poziţiei acestora din urmă. Şi n-ar fi deloc exclusă o astfel de finalitate.
Revenind la insidioasa invenţie a legendarului Ulise, e limpede că simbologia unui Cal… Elen prin pieţele din marile şi mândrele capitale ale Europei capătă consistenţa unei realităţi, oricât de negate ar fi fost şi mai este încă de cancelariile occidentale: riscul adică al unui exemplu contaminant, potenţând şansele, şi aşa în creştere, partidelor anti-europene de a cuceri mai mult spaţiu în drumul lor spre puteri absolute mai ales în ţările de pe flancul sudist.
