MEXIC 1970
În 1970 fotbalul spectacol a revenit în forţă pe platourile înalte ale Mexicului. Cu Brazilia lui Pele în rolul principal, s-a jucat unul dintre cele mai frumoase Mondiale din istorie. A fost descris pe larg de Ioan Chirilă într-o carte a sa: „Mexico ’70. Jurnal sentimental”. Turneul final din 1970 avea să-i readucă pe „tricolori” în elita fotbalul mondial, după 32 de ani. Jucători precum Dumitrache, Lucescu, Dobrin, Cornel Dinu, Sandu Neagu sau Liţă Dumitru aveau o misiune grea într-o grupă cu Brazilia, Cehoslovacia şi Anglia, după o calificare „la mustaţă” cu Grecia lui Domazos. România era considerată victimă sigură în această adevărată „groapă cu lei” însă s-a descurcat peste aşteptări. A fost învinsă greu de campioana mondială, Anglia (0-1), la Guadalajara, într-un meci în care antologice au rămas driblingurile şi fentele lui Dumitrache în faţa lui Bobby Moore. Apoi, tricolorii au învins Cehoslovacia prin golurile lui Neagu şi Dumitrache obţinând o victorie aşteptată de câteva decenii. În ultimul meci al grupei, România a ţinut în şah viitoarea campioană mondială, Brazilia, pierzând în cele din urmă cu 3-2 şi părăsind astfel competiţia. Marele regret al acelui turneu final, pentru români, rămâne însă netitularizarea lui Dobrin în niciuna din partide. Au existat mai multe explicaţii din partea selecţionerului Angelo Niculescu, niciuna dintre ele acceptată în unanimitate. Meciurile din grupe la CM 1970 nu au lăsat loc de surprize însă adevăratul spectacol avea să înceapă din sferturi. Într-o reeditare a finalei din 1966, Anglia conducea Germania Federală la începutul reprizei a doua cu 2-0. Avea să se dovedească însă insuficient pentru că nemţi au revenit prin golurile marcate de Beckenbauer şi Uwe Seeler împingând meciul în prelungiri. De această dată, norocul a fost de partea germanilor, conform tradiţiei, care au marcat prin Gerd Muller şi au obţinut astfel calificarea în semifinale. În celelalte meciuri din „sferturi” Brazilia a învins Peru(4-2). Italia a trecut de gazda, Mexic (4-1), iar Uruguay a eliminat echipa URSS-ului(1-0). Brazilia a continuat „jogo bonito” spre titlul mondial şi în semifinale a învins, cu 3-1, naţionala Uruguayului. Pentru celălalt loc în ultimul act, Italia şi Germania de Vest aveau să producă unul dintre cele mai frumoase meciuri din istoria Cupelor Mondiale. Italia a marcat prima, prin Boninsegna însă nemţii au reuşit să egaleze, dramatic, în minutul 92 şi meciul intra în prelungiri. Nimeni nu-şi imagina însă ce nebunie avea să urmeze. Gerd Muller i-a adus pe germani în avantaj, dar Italia a întors rezultatul prin golurile lui Burgnich şi Riva. Acelaşi Muller şi-a păstrat echipa în meci, însă după numai un minut, Rivera a marcat golul care trimitea trupa lui Velccareggi în finală. Este meciul în care Franz Beckenbauer a rămas pe teren, jucând bine cu un umăr dislocat. În finala de pe stadionul Azteca, Brazilia în teren cu Pele, Carlos Alberto sau Jairzinho avea să joace unul dintre cele mai deschise şi mai ofensive stiluri văzute vreodată într-o finală de Campionat Mondial, impunându-se (4-1) în faţa Italiei, stăpâna catenaccio-ului. În Mexic „Selecao” a câștigat cel de-al treilea titlu mondial, iar Cupa Jules Rimet mergea definitiv în Brazilia.
Câştigătoare: BRAZILIA
Perioada turneului: 31 MAI – 21 IUNIE 1970
Echipe participante: 16
Goluri: 95
Meciuri: 32
Golgheter: Gerd Müller (10 goluri) – Germania de Vest
Finala: Brazilia – Italia 4-1 („Estadio Azteca”–Mexico City, 21 iunie 1970)
GERMANIA DE VEST 1974
După ce Brazilia a intrat definitiv în posesia Cupei Jules Rimet, la turneul din Mexic, a fost creat un nou trofeu. FIFA World Cup Trophy a fost opera sculptorului italian Silvio Gazzaniga şi a fost acordat pentru prima dată la sfârşitul campionatului mondial din 1974. A fost turneul în care gazda, Germania de Vest, condusă din teren de „kaiserul” Franz Beckenbauer a înfruntat în finală „Portocala mecanică” (Olanda) a lui Rinus Michels şi Johann Cruyff. În 1974 sistemul de la ediţiile precedente s-a păstrat parţial: echipele participante au fost împărţite în patru grupe, primele două calificându-se în faza următoare. Nu sferturi de finală, ca până atunci, ci alte două grupe de câte patru. Câştigătoarele urmau să joace finala, iar următoarele clasate se luptau pentru locul 3. După desfăşurarea meciurilor din prima fază, în cele două grupe finale s-au calificate pe de-o parte Olanda, Brazilia, RDG şi Argentina, iar în cealaltă RFG, Polonia, Suedia şi Iugoslavia. Mobilizaţi de căpitanul Franz Beckenbauer, nemţii au început bine grupa a doua a turneului final, câştigând cu 2-0 în faţa Iugoslaviei. A urmat o victorie cu 4-2 împotriva Suediei, iar în ultimul meci nemţii au câştigat cu 1-0 în faţa Poloniei lui Gregorz Lato şi astfel erau în finală. În cealaltă grupă, olandezii s-au impus fără să primească gol şi au marcat de opt ori, jumătate dintre reuşite venind în faţa Argentinei. Aşadar, la 7 iulie 1974, se întâlneau pe Olympiastadion din Munchen, în finala Campionatului Mondial de Fotbal, cei mai buni jucători ai Europei, poate chiar ai lumii, la acel moment, Franz Beckenbauer şi Johan Cruyff, dar şi două şcoli de fotbal: cea germană şi cea olandeză. Chiar în primul minut, olandezii au obţinut un penalty, iar Neeskens a transformat fără probleme. Golul înscris poate prea devreme s-a dovedit a fi însă o adevărată piatră de moară pentru batavi. Aceştia s-au retras în apărare şi au fost pedepsiţi de nemţi. Mai întâi, în minutul 25, Holzenbein a fost şi el faultat în suprafaţa de pedeapsă, iar Breitner a transformat acest penalty. Cu două minute înainte de pauză, nemţii au mai marcat o dată prin Muller, iar în repriza a doua olandezii nu au fost capabili să reacţioneze. Meciul era decis şi după titlul european din 1972, Germania de Vest îl obţinea şi pe cel mondial. Chiar la ea acasă.
Câştigătoare: GERMANIA DE VEST
Perioada turneului: 13 IUNIE – 7 IULIE 1974
Echipe participante: 16
Goluri: 97
Meciuri: 38
Golgheter: Grzegorz Lato (7 goluri) – Polonia
Finala: Germania de Vest–Olanda 2-1 („Olympiastadion”–Munchen, 7 iulie 1974)
ARGENTINA 1978
După o pauză de 16 ani, Cupa Mondială revenea în America de Sud. Situaţia politică din Argentina era însă extrem de complicată. Ţara gazdă a Mondialului se afla sub dictatura militară a generalului Jorge Rafael Videla, care venise la putere în 1974 în urma unei lovituri de stat. Din această cauză, o parte din marile forţe fotbalistice, în frunte cu Olanda, au ameninţat cu boicotul, iar Johann Cruyff, cel mai apreciat jucător al batavilor şi, la ora aceea unul dintre cei mai buni din lume, chiar a refuzat să participe la Cupa Mondială din 1978. Cu asigurările date de Joao Havelange, preşedintele FIFA, dar şi Henry Kissinger, secretar de stat al SUA, startul Cupei Mondiale s-a dat, aşa cum era programat, pe 1 iunie 1978. Mario Kempes a fost vedeta argentinienilor la această ediţie a Campionatului Mondial care, se spune, a prilejuit şi un meci strategic între echipa gazdă şi Peru. „Pumele” aveau nevoie de o victorie la multe goluri diferenţă pentru a se califica în finală, iar Peru era o ţară cu mari datorii financiare către Argentina. Meciul s-a încheiat 6-0, iar datoriile istorice ale peruvienilor au fost şterse. O altă legendă spune că mai multe trenuri cu grâne au plecat din Buenos Aires spre Lima imediat după această partidă. Ca şi în 1974, nu a existat fază eliminatorie. Au fost două faze ale grupelor şi toate favoritele şi-au croit drum în runda a doua, care se anunţa extrem de interesantă. Grupa A prezenta puteri europene ca Germania de Vest, Olanda, Italia, şi Austria. Grupa B includea Peru, Polonia, Argentina şi Brazilia. Olandezii au defilat în faţa Austriei (5-1), au remizat cu vest-germanii (2-2) şi au învins în meciul decisiv Italia (2-1), pentru a ajunge pentru a doua oară la rând în ultimul act al Cupei Mondiale. „Squadra azzurra” a venit pe locul secund, poziţie care i-a permis să joace în finala mică. În cealată grupă, Argentina s-a calificat în finala turneului după scandalosul meci cu Peru (6-0). Pe locul doi în această grupă a încheiat Brazilia. 25 iunie 1978. Pe „Estadio Monumental” din Buenos Aires cei 70.000 de spectatori au creat o atmosferă electrizantă. O ţară întreagă aştepta victoria şi titlul mondial. Iar finala a fost şi un război al nervilor. Cu o seară înainte de meci, niciun olandez nu a fost lăsat să doarmă. Pe teren Argentina a deschis scorul prin Mario Kempes în minutul 38, iar partida părea că se îndreaptă către un rezultat de 1-0, când, olandezii, contrar cursului jocului, au egalat prin Nanninga în minutul 82. În prelungiri, jucătorii argentinieni s-au dovedit mai proaspeţi şi au punctat de două ori, prin acelaşi Kempes şi Bertoni. Argentina reuşea să câştige pentru prima oară titlul mondial, în timp ce Olanda a devenit prima echipă învinsă în două finale consecutive.
Câştigătoare: ARGENTINA
Perioada turneului: 1-25 IUNIE 1978
Echipe participante: 16
Goluri: 102
Meciuri: 38
Golgheter: Mario Kempes (6 goluri) – Argentina
Finala: Argentina – Olanda 3-1 d.p. („Estadio Monumental” – Buenos Aires, 25 iunie 1978)
SPANIA 1982
Campionatul Mondial din Spania-1982 a consemnat paşi importanţi către globalizarea fotbalului. Numărul participantelor a crescut de la 16 la 24, printre echipele calificate numărându-se El Salvador, Kuweit, Camerun, Honduras sau Noua Zeelandă. Brazilienii se numărau printre favoriţi cu o garnitură din care nu lipseau Zico, Socrates sau Falcao. Campioana Mondială Argentina venea în Spania cu aproape acelaşi lot din 1978, plus Diego Maradona. Francezii îl aveau şi ei pe Platini. Însă Italia şi Germania de Vest, ambele cu fotbalişti extraordinari, au jucat finala. Meciurile au fost pe viaţă şi pe moarte. Cu o a doua fază împărţită în patru grupe a câte trei echipe şi cu doar prima echipă în semifinale, victoria din prima partidă devenea obligatorie. Grupa C a fost cea mai puternică opunând Brazilia, Argentina şi Italia. „Squadra Azurra” a învins Argentina (2-1), care avea să piardă şi cu Brazilia (1-3) la capătul unui meci în care Maradona a fost eliminat. Meciul decisiv al grupei, Brazilia şi Italia, a fost unul dintre cele mai frumoase de la Cupa Mondială. În minutul 75, când tabela de marcaj arăta scorul de 2-2, Paolo Rossi a marcat golul victoriei, ducând „Squadra Azurra” în careul de aşi, unde s-au mai calificat Germania de Vest, Franţa şi Polonia. În semifinale Italia a trecut destul de uşor (2-0) de Polonia, lipsită de vedeta Boniek. Cealaltă finalistă s-a decis însă după unul dintre cele mai dramatice meciuri din istoria fotbalului. Pe stadionul Ramon Sanchez Pizjuan din Sevilla, Franţa întâlnea Germania de Vest. Littbarski a deschis scorul, însă Platini a egalat din penalty. Unul dintre momentele cheie ale meciului s-a consumat la începutul reprizei a doua, când Battiston, abia intrat în teren, urmărea o minge trimisă în adâncime de unul dintre coechipierii săi. Portarul nemţilor, Schumacher, a ieşit din poartă şi l-a lovit sălbatic pe atacantul francez, care s-a prăbuşit la pământ. Spre stupoarea generală, arbitrul a acordat lovitură liberă pentru vest-germani, deşi Battiston nu a mai putut continua jocul, fiind transportat de urgenţă la un spital din oraş. Şocaţi de ceea ce se întâmplase, francezii şi-au revenit cu greu iar partida a intrat în prelungiri. Deşi Giresse şi Tresor au marcat, Germania a egalat înainte de terminarea prelungirilor. La penalty-uri erou a fost portarul german Schaumacher, care a dus Germania în finală. Pe Santiago Bernabeu, în faţa a 78.000 de spectatori Italia a controlat meciul cu Germania de Vest. Cu toatea acestea „azzuri” au deschis scorul în finala Mondialului, abia după pauză prin golgheterul Paolo Rossi. Tardeli şi Altobelli au mărit avantajul, pentru ca Breitner să marcheze târziu un gol de consolare. După 44 de ani, Italia era din nou campioană mondială, cucerind al treilea titlu din istorie.
Câştigătoare: ITALIA
Perioada turneului: 13 IUNIE – 11 IULIE 1982
Echipe participante: 24
Goluri: 146
Meciuri: 52
Golgheter: Paolo Rossi (6 goluri) – Italia
Finala: Italia – Germania de Vest 3-1 („Santiago Bernabeu”–Madrid, 11 iulie 1982)
