ItaloCalvino

0
264

Sfidarea labirintului[*][1]* (III)

 

Notă: Într-un timp al confuziilor de toate genurile şi, mai ales, în domeniul sensibil al confruntării în spaţiul „ideologiilor” (al căror „deces” anunţat triumfalist în anii 90 de cotitură istorică, dar a cărui resuscitare pare mai actuală şi mai tensionată ca nicicând), lectura unui text celebru al marelui scriitor italian ItaloCalvino datând din 1962, moment ce anunţa, în plin boom economic îndeosebi în Europa postbelică îmi pare un test evaluator al problematicii ca atare. Şi nelipsit de un gust al profeticului, în contextul în care „ideologiile” de stânga, social-democraţiile anemice şi decuplate de la propria istorie, rămâne un eveniment ce-ar merita analize şi evaluări mai consistente şi nelipsite, dincolo de sentinţe formale, de atributul unei priorităţi. Fireşte, „industrializarea” de care se ocupa atunci celebrul scriitor aproape că nu mai păstrează nimic din consistenţa şi liniile directoare de atunci. Însă tocmai din acest motiv interesul faţă de judecăţile sale invocă o actualitate pe care, sunt sigur, corifeii neo-liberismului economic şi al globalizării „forţate” (calificativul, ne amintim, includea un orgoliu al aşa-zisului socialism real. (G. P. )

 

 

  1. Care este situaţia literară în faţa «celei de-a doua revoluţii industriale»? Trăim într-un timp de stratificare culturală aptă să justifice relansarea conceptului de «avangardă» dar şi să facă mai neclare raţiunile crizei sale. E greu a separa un mai înainte ori un după în morfologia literară şi a trasa o linie netă între «tradiţie» şi «avangardă». Invidiez siguranţa lui UImberto Eco în a crede că «formele deschise» ar fi mai noi decât «formele închise», când chiar şi formele metrice, rima (rima!), se pot întoarce de la un an la altul pentru a primi un semnificat nou. Formele clasice ale poeziei şi cele ale secolului al XIX-lea ale romanului au intrat în criză deja de câteva decenii bune – să spunem între 1880 şi 1930 – de acolo încoace se lărgeşte un evantai de căutări şi de posibilităţi pe care le-am putea considera pe toate contemporane, totul încă în curs, şi cele pe care le condamnăm le condamnăm fiindcă semnifică un conţinut pe care-l condamnăm, nu dintr-o simplă trebuinţă de alternanţă formală. ŞiVittorinifoloseşte »mai puţin înapoiat» şi «mai înapoiat» drept categorii de judecată, adică se face ecou al certitudinii avangardei în revoluţia permanentă a formelor, bazate pe o credinţăistoricistă care azi apare prea simplă. Însă atuci când trece la justificarea raţiunilor «înapoierii» vedem că judecata polemică asupra formelor e mereu judecată polemică de conţinut, judecată culturală.

Astfel, voi încerca totuşi eu, continuând să aplic la situaţia prezentă cele două definiţii de linie «raţionalistă» şi de linie «viscerală» ale avangardei pe care le-am folosit până aici. Şi azi este posibil a distinge cele două linii (chiar dacă nu totdeauna într-o manieră netă), însă prima impresie este că dezvoltările celei de-a doua sunt în prevalenţă netă faţă de dezvoltările celei dintâi. Linia «raţionalistă», ori a stilizării reductive şimatematico-geometrizante, a marcat o relativă victorie în a fi reuşit să impună gustul designers-urilor săi şi a arhitecţilor săi înăuntrul lumii industriale, dar a plătit cu o slăbire a forţei sale creative şi combative. Monopolul opoziţiei la ideologia industrială pare asumat de dezvoltările liniei «viscerale» (Beckett, Burri, informel-ul, muzica şi pictura “întâmplării”). beat generationetc.) însă e o opoziţie atât de puţin didactică încât ar putea să fie considerată şi o liniştitădespărţire de teritorii.

Orice hipermecanizare, hiperproducţie, hiperorganizare sunt un dat pe care noile generaţii nu mai visează să le discute. Nu există un mai înainte ca termen de comparaţie (de-acum departe de experienţă), nici un după (perspectiva răsturnării raporturilor de proprietate nu mai are imagini care să se detaşeze astăzi, decât în ţările subdezvoltate; nimeni nu mai e în măsură să asigure că lumea industrială a socialismului viitor nu va fi din punct exterior identică cu lumea industrială a capitalismului viitor).

În această situaţie reprezentarea transformărilor lumii exterioare – temă atât a naturalismului cât şi a avangardei raţionaliste – este cea care pierd4e din interes: interioritatea este cea care domină terenul. Omul celei de-a doua revoluţii industriale se adresează unicei părţi necromate, neprogramate a universului: adică interioritatea, self-ul, raportul nemediat totalitate-eu. Iar aceasta nu e numai o atitudine a poetului, a artistului şi a beatnikului, ci şi a simplului subiect gânditor şi comportamental.

Noul individualism  acostează la o nouă pierdere completă a individului în marea lucrurilor; dilatarea eului ţinteşte, prin budismul beat, senzualitatea difuză, experienţelemistico-stupefiante, la pierderea opoziţiei dialectice dintre subiect şi obiect. Judecata negativă pe care-o dăm despre această atitudine nu înseamnă că am considera-o gratuită, lipsită de o raţiune a sa istorico-culturală. Ţintind asupra acestei zone interne a individului, literatura caută să-şi facă breşă acolo unde cultura ideologică prezintă o lacună. Astăzi ideologiile care conduc lumea industrială – pe de o parte filosofia anglo-saxonă a ştiinţeişi a comunicării, pe de altă parte materialismul istoric – ţintesc asupra «publicului» şi ocolesc «privatul», într-un fel de cursă centrifugă din nucleul lor de preocupări antropologice. Rămâne o zonă vacantă, în care existenţialismul, fenomenologia, psihanaliza încearcă să se înglobeze într-un discurs organic. Însă acest discurs organic nu a găsit până acum o linie a sa, pare a nu reuşi încă să se elibereze de ademenirea în vechiul fundal mistico-mocirlos. Lipseşte acel «supliment de societate» de care vorbeşte în acelaşi «Menabò» Leonetti; ideologia militantă lasă neapărate tranşeele individualului; iar teritoriul pe care două secole şi mai mult de istorie a gândirii laice au reuşit să le sustragă dominării teologilor este pe punctul să cadă în mâna necromanţilor.

Principalele elemente ale acestei necromanţii oferă hinterlandul ideologic al multor mişcări ale ultimei avangardei. Se naşte «sălbaticul civilizaţiei industriale» a căror beat generation, mulţialţi «furioşi» şi neo-nihilişti ne dau o amplă exemplificare internaţională ce include astăzi şi URSS. Nu este o «întoarcere la natură», dimpotrivă: e o naturalizare a industriei. Fundalul istoric conştient sau inconştient al acestor trăsături e o economie perfect organizată ce-şi va lărgi roadele ca o natură indiferentă. Nu va veni oare ziua în care producţia va fi pusă în mişcare de automate, ziua în care munca manuală va consta în a apăsa un buton o singură dată? Beatniks sunt noii sălbatici ai unei jungle mecanice şi străine.

Linia «viscerală» a avangardei ne conduce azi aşadar în faţa unei alternative între subjugare biologică şi subjugare industrială. Era necesar să fie aşa? Nu s-ar spune. Ivită din lumea reificării generale, această revendicarea naturii-om ce devine revendicare a poetului ca fapt de natură, putea şi poate avea alte scopuri, în direcţia unei poezii complexe precum morfologia biologică, a unui sens lirico-vital ce-ar fi la înălţimeacunoaşterii noastre intelectuale a lumii. Mă gândesc la două figuri diferite precum ziua şi noaptea, dar care ambele ne comunică acest sens şi ambele izvorâte din conştiinţa cea mai sfâşietoare a civilizaţiei noastre în anii celui de-al doilea război mondial: Dylan Thomas şi Jean Genet.

 

  1. Privind mai cu atenţie, şi linia raţionalistă a avangardei, geometrizantă şi reductivă, în experienţa sa literară cea mai recentă şi extremă, cea a lui Robbe-Grillet, coboară spre o interiorizare şi o face cu maximul efort de depersonalizare obiectivă: procesul de mimesis a formelor lumii tehnico-productive devine interior, devine privire, mod de a intra în relaţie cu realitatea exterioară.

Cartea intitulată În labirint ne poate servi la o evaluare a lui Robbe-Grillet în aspectele sale pozitive şi negative. Deja în cărţileprecendente el ne dăduse unul dintre cele mai extraordinare şi pozitive rezultate ale culturii literare contemporane cu calitatea prozei sale: această abolire absolută a oricărui halou în jurul cuvântului. Să ne gândim la spiritualismul persistent al culturii franceze de o orice tendinţăşi la limbajul prin care el se exprimă; să ne gândim la cum la noi nu reuşim să folosim cuvintele fără rezonanţe sugestive; şi poate vom descoperi; şi vom descoperi de ce – lucru altfel incomprehensiv – i-a venit rândul lui Robbe-Grilletsă suscite atâtea polemic şi aversiuni într-un timp în care puterea de scandal a avangardei este mai epuizată decât oricând şi totul trece fără a provoca vreo ridicare de sprâncene: adică faptul că angajarea obiectuală a cuvântului loveşte unul din viciile fundamentale ale tradiţiei literare. Necazul este că – chiar aici în În labirint – halourile spiritualiste eliminate în jurul cuvintelor se recrează în jurul caracterului misterios al fabulaţiei, al plăcerii romantice a misteriosului ce este altceva decât plăcerea ştiinţifică a structurilor complicate.

Contradicţia figurii lui Robbe-Grillet este aceasta: există în el o rădăcină raţionalistă (de mare originalitate şiforţă poetică) şi o rădăcină iraţionalistă (slabă chiar în climatul culturii iraţionaliste). Acest lucru e valabil atât pentru opera creativă – în special Voyer e Jalousie – cât şi pentru scrierile teoretice, pe care eu nu le-al subevalua în bloc. Puţin, chiar dintre susţinătorii cei mai convinşi ai scriitorului, sunt dispuşi să gireze declaraţiile sale de poetică, deseori necioplite şi provocatorii; dar eu cred că anumite pagini teoretice (eseul Natuă, umanism, tragedie), dacă nu pe planul unei gândiri riguroase atunci pe acela al solicitărilor poetice şi morale, sunt foarte importante, asemenea propunerii unei viziuni a lumii antitragice, lipsite de vibraţii religioase, de sugestii antropomorfe şi antropocentriste. Este aceasta o propunere ce va putea fi dezvoltată de literatura ce va veni; în timp ce romanele grilletiene sunt cazuri-limită la care e greu a prevedea dezvoltări din partea unor discipoli şiurmaşi, decât în sensul exigenţei generale a unui nou «spaţiu literar».

Spaţiulneantropocentric pe care îl configurează Robbe-Grillet ne apare ca un labirint spaţial de obiecte căruia i se suprapune labirintul temporal al datelor unei istorii umane. Această formă a labirintului temporal e astăzi aproape arhietipul imaginilor literare ale lumii, chiar dacă de la experienţa lui Robbe-Grillet, izolată în asceptismul său expresiv, trecem la o configurare pe mai multe planuri inspirate de multiplicitatea şi complexitatea de reprezentare a lumii pe care cultura contemporană ne-o oferă.

Şi aici forma labirintului este cea care domină: labirintul cunoaşterii fenomenologice a lumii la Butor, labirintul concreteţiişi stratificării lingvistice la Gadda, labirintul imaginilor culturale ale unei cosmogonii încă şi mai labirintice la Borges. Am dat trei exemple ce corespund la tot atâtea filoane ale literaturii contemporane, ce tind toate la o summa a modurilor cognosicibileşi expresive şi ce pot să se prezinte amestecate şiîntreţesute în mod diferit: filonul neorablaisiano-babeliano-goricobaroc (care îi cuprinde pe Queneauşi pe Gadda, dar ajunge până la Nabokov şi la Günther Grass) se altoieşte în cel babeliano-enciclopedico-intelectual (tentaţia romanului global, pan-eseistic va deveni fireşte tot mai puternică; Musil a ajuns la noi azi cu arsenalul cultural al unei alte epoci, dar la momentul just pentru ambiţia care-l animă) şi cel din pastişa «stravinskiană», geometrizant şi el, dar numai în liniile interne ale compoziţiei, în timp ce materialele fantastice sunt extrase din cultura literară (precum Borges ce caută să compună o imagine a universului nemistică, chiar dacă dedusă de la teologi şi vizionari; sau precum Brecht care mişcăniştemăşti în costum spre a arăta mecanismul moral al societăţii contemporane fără a se sustrage de la reprezentarea aspectelor exterioare). Să vedem cum acest ansamblu de intuiţii se fructifică la cei mai tineri: Germania divizată în două imagini speculare şi extreme ale epocii noastre e luată de Uwe Johnson ca temă a realismului său în refracţii multiple, printr-un rece caleidoscop de fărâmiţărilingvistico-ideologico-morale.

Această literatură a labirintului gnoselogico-cultural (şi cea pe care am trecut-o în revistă în capitolul precedent şi pe care am putea-o defini a grămezii biologico-existenţiale) are în sine o dublă posibilitate. Pe de o parte, există astăzi aptitudinea necesară spre a înfrunta complexitatea realului, refuzându-i viziunile simpliste ce nu fac decât să confirme habitudinile noastre de reprezentare a lumii; ceea ce astăzi ne este de folos este harta labirintului cât mai particularizată posibil. Pe de altă parte, există fascinaţia labirintului ca atare, a rătăcirii în labirint, a reprezentării acestei absenţe de căi de ieşire ca adevărata condiţie a omului. În a separa una de cealaltă cele două atitudini vrem să punem atenţia noastră critică, deşiţinând seama că nu se poate distinge totdeauna printr-o tăietură netă (în impulsul de a căuta calea de ieşire există mereu şi o parte de iubire pentru labirinturile ca atare; şi din jocul de ne pierde în labirinturi face parte şi o anumită încăpăţânare de a găsi calea de ieşire).

Rămâne afară cel ce crede că poate învinge labirinturile fugind de dificultatea lor; şi e prin urmare o cerere puţin pertinentă ce i se face literaturii, fiind dat un labirint, de a-i oferi ea însăşi cheia pentru a ieşi din el. Ceea ce literatura poate face este să definească atitudinea cea mai bună pentru a găsi calea de ieşire, chiar dacă această cale de ieşire nu va fi altceva decât trecerea de la un labirint la altul. Sfidarea labirintului este ceea ce dorim să salvăm, o literatură a sfidării labirintului este ceea ce dorim să extirpăm şi să distingem din literatura capitulării la labirintul.

Numai aşa se depăşeşte acea «atitudine disperată» pe care Vittorini («Menabò» 4», p. 19) o reproşează vechii avangarde şimoştenirii pe care ea a lăsat-o celei noi: non-speranţa în puterea determinante a culturii.

Astăzi începem să cerem de la literatură ceva mai mult decât o cunoaştere a epocii sau a unei mimesis a aspectelor exterioare ale obiectelor  sau ale celor interioare ale sufletului omenesc. Vrem de la literatură o imagine cosmică (acest termen este punctul de convergenţă  al discursului meu cu cel al lui Eco), adică la nivelul planurilor de cunoaştere pe care dezvoltarea istorică le-a pus în joc.

Iar celui care ar vrea ca în schimb să renunţăm ( şi celui ce e gata să ne acuze că renunţăm) la continua noastră exigenţă de semnificaţii istorice, de judecăţi morale, le voi răspunde că şi din ceea ce se pretinde (ori poate are motivele sale pentru a pretinde) meta-istoric ceea ce contează pentru noi este incidenţa sa în istoria oamenilor; că şi de ceea ce acum se refuză (şi poate are motivele sale  să se refuze) unei judecăţi morale, ceea ce contează pentru noi e ceea ce ne învaţă.

        În româneşte de George Popescu

 

*[1] Eseul cu acest titlu, unul dintre cele mai importante ale scriitorului, a apărut în publicaţia «Menabò 5», Torino, Einaudi, 1962, urmare a unei dezbateri provocată de Elio Vittorini în nr. 4 al publicaţiei cu titlul Industria e letteratura şi la care au mai participat scriitori şi critici dintre cei mai importanţi ai momentului, între care Franco Fortini, Francesco Leonetti, Umberto Eco; apărut în plin avânt de decantare a mişcării neoavangardei italiene începută, la Palermo, la sfârşitul anilor 50, cu #I Novissimi, eseul calvinian îi oferă autorului său încă un pretext de a polemiza cu teoreticianul grupului mai sus menţionat, Angelo Guglielmişi, în acelaşi timp, de a se detaşa de noile orientări, asumându-şi, ca Pasolini, ca Vittorini însuşi, singurătatea unui drum propriu.