Dacă filmul “Undeva la Palilula”, ce marchează debutul în cinematografie, ca regizor, al lui Silviu Purcărete, face trimitere la o aşezare fictivă, într-un spaţiu-timp nedefinit, un Macondo al lui Garcia Marquez, unde misterele apar din senin (insomnii, ploi, război), titlul peliculei pare o găselniţă deloc inspirată, ca să nu spunem stupidă. Fiindcă dincolo de întreaga filosofie a scenariului filmului, pe care o lăsăm în seama criticilor de specialitate, Palilula chiar există undeva, în buza Craiovei, atestată fiind în cartografia din 1831, ca sat adunat pe moşia Jitianu. Oricât de mare regizor de teatru ar fi Silviu Purcărete, putea rămâne în piscul consacrării sale fără a derapa într-un senzaţionalism grotesc, muzicalizat în exces, pentru a maimuţări o dictatură rămasă în istorie şi atât. Cei din Palilula reală îşi amintesc propria istorie şi o alegorie a condiţiei umane îi lasă rece. Titlul peliculei este inept şi reprezintă o reală stigmatizare, copios dispreţuitoare a unei comunităţi tefere, care îşi duce viaţa apăsată de grijile cotidiene. Oricâtă imaginaţie a dezvoltat în teatru regizorul Silviu Purcărete, acoperindu-se de elogii nemăsurate, plonjarea semeaţă în cinematografie, cu o “istorie ieroglifică” despre dictatură, cum observă criticul Cristian Tudor Popescu, este un eşec dezgustător. Fără grad de comparaţie. Cât priveşte satul Palilula, vestit odinioară pentru unicitatea gospodarilor de a creşte bivoliţe, singurii prin părţile locului, viaţa merge înainte cu o obsesivă rutină, sfidând trufia intelectualilor rupţi de cotidian. Sau, mai de grabă, nedumiriţi.
O lume deloc arhaică
750 de suflete numără Palilula, potrivit datelor statistice. Constantin Vasile, primarul comunei Bucovăţ, opinează că lumea satului Palilula, pendinte a comunei, se reazemă în trudă de când se ştie. N-a pregetat niciodată, şi bruma de bunăstare, când a fost cunoscută, s-a datorat doar sudorii, fie din munca pământului şi creşterea vitelor, fie din rosturile identificate prin fabricile şi uzinele de odinioară ale Craiovei. Unde bărbaţii în putere, cu tot felul de calificări destoinice, erau angajaţi, nepărăsiţi o clipă de credinţa că nicăieri lumea nu e ca aici. Dar saga asta a luat sfârşit. Acum, mulţi tineri au plecat în străinătate să-şi încerce norocul, acasă, încercaţi de bătrâneţe, cu toate belele ei, rămânând vârstnicii, care se încăpăţânează să cultive crestele priporoase ale dealurilor, dar şi platourile fertile, înecate de soare. Satul e adunat, compact adică, lumea se cunoaşte, împărtăşind acelaşi destin şi doar albia pârâului cu acelaşi nume ştie câte lacrimi s-au vărsat pe malurile ei. Palilula tronează pe un bot de deal, într-un patrulater pe ale cărei două dintre laturi, câmpul şi cimitirul, se întâlnesc, morţii stând faţă în faţă cu recoltele mereu aşteptate.
Palilula nu e o altă lume, din moment ce e legată de Podari, printr-un drum modernizat de 5,2 km, amenajat din fonduri europene, şerpuind printr-o pădure de fagi şi goruni, dar şi de centrul comunei. Mai există şi lume tânără, care se încăpăţânează să ducă mai departe obiceiurile locului şi să nu risipească aiurea o agoniseală moştenită.
Se stinge o îndeletnicire
Faima celor din Palilula a fost, decenii de-a rândul, cum spuneam, de neîntrecuţi crescători de bivoliţe. Şi în vremea cooperativizării, cu toate îngrădirile aberante, nu au renunţat la o îndeletnicire perenă, menită să le aducă un ban asudat în casă şi să le îndestuleze masa copiilor. Paradoxal, creşterea bivoliţelor a fost un adevărat miraj. În anii din urmă, efectivele s-au diminuat şi, astăzi, dacă mai există 30 de bivoliţe în toată localitatea. Nu s-a stricat păşunea, dimpotrivă, motivele rămân neclare. O vreme, crescătorii de animale nu şi-au găsit “turmaci”, care să le mâne la păscut. Apoi, au apărut probleme în procesul de reproducţie, la aceste bubaline, fiindcă aşa le spune, existând incompatibilităţi neîntâlnite la alte specii de animale. Până acum vreo 3-4 ani, ne spunea Ştefan Stoian, un crescător consacrat, principalul furnizor de material seminal nu a creat dificultăţi. Dar, de la o vreme, lucrurile nu au mai stat deloc aşa. La rândul său, Ion Albu, om în etate, care mai ţine încă în bătătură trei bivoliţe, nu renunţă în ruptul capului, până la sfârşitul zilelor, la această îndeletnicire.
Geo Bogza, în “Cartea Oltului”, relata, cu decenii în urmă, despre Ţara Făgăraşului ca fiind invadată de bivoli, remarcând că singura plăcere pe care o cunosc aceste animale este să zacă în Olt, cât e ziua de lungă. Nemailăsând afară decât nările şi ochii se scufundă în râul care, cunoscându-le patima, nu conteneşte să-i scalde în valuri de nămol şi fericire telurică. Am crezut, o vreme, că apa e o condiţie vitală a existenţei lor. Dar nu era aşa.
Despre virtuţile laptelui de bivoliţă, particularizat prin procentul ridicat de grăsime, nu are rost să vorbim mai mult decât trebuie. Fiindcă nu acesta este rostul demersului nostru. Ci acela de a evidenţia o tenacitate de excepţie a unor doljeni pe care vicisitudinile vremurilor nu au reuşit niciodată să-i dispere.
Palilula reală este un sat ca multe altele de pe cuprinsul Doljului. Nici măcar nu rezonează strident. Satul continuă să trăiască, potrivindu-şi respiraţia cu marile cicluri cosmice şi cu trecerea largă a veacurilor. Totul se petrece încet, neîntrerupt şi nesimţit. Există o viaţă normală la Palilula, realmente fără nicio legătură cu ficţiunea excentrică a peliculei lui Silviu Purcărete, care nu îndeamnă nici măcar la reflecţie…
Care e subiectul principal al filmului, în adevăratul sens al cuvântului, nu înţelege decât, poate, Silviu Purcărete.
