La venerabila vârstă de 92 de ani, s-a stins din viaţă, marţi, 4 aprilie, Giovanni Sartori, considerat unanim printre părinţii ştiinţelor politice moderne, cel mai mare expert italian şi european şi unul dintre cei mai importanţi pe plan internaţional în această disciplină care, prin activitatea şi sârguinţa sa, a devenit, încă din anii cincizeci, şi o disciplină de nivel academic. A fost distins cu opt titluri de „doctor honoris causa” al mai multor universităţi din ţara sa şi din străinătate, onorat cu premiul „Prinţ al Asturiei”, un fel de Nobel al ştiinţelor sociale, acordat în 2005. Debutul universitar la făcut, imediat după război (refuzând încorporarea), în Florenţa natală, în 1945, apoi a fost, pe rând, titular al catedrei de politologie, la prestigioasa catedră Albert Schweitzer ca profesor in the Humanities la Universitatea Columbia din SUA, după ce predase la Stanford..
În 1971 a fondat Revista italiană de ştiinţă politică, iar în anii 90 a început colaborarea sa ca editorialist la cotidianul milanez „Corriere della sera”. A solicitat, testamentar, să nu i se organizează funeralii, nici religioase şi nici civice.
Polemist redutabil, i s-au recunoscut încă din tinereţe capacitata de a conjuga excelenţa ştiinţifică şi harul comunicaţional. Lui i se datorează şi termeni, intraţi azi în uzul comun al limbajului politic italian, precum „Mattarellum” şi „Porcellum”, prin care a definit legile electorale adoptate în Peninsulă după anii marilor schimbări de la începutul anilor 90. Tot el, critic acerb al regimului berlusconian, a inventat, pentru mandatele acestuia din urmă, formula de „sultanat”. Era un maestru al politicii, căutat şi curtat de majoritatea celor afiliaţi acestei „meserii” printre cele mai vechi şi mai pline de capcane din istoria umanităţii, un expert în dreptul constituţional din toate timpurile şi statele, dar neevitând, mai ales ca editorialist redutabil, subiecte aprinse şi delicate legate de multiculturalism, de echilibrele ambientale, precum nici cele aparţinând unor ştiinţe aplicate.
Autor al unui impresionant nmăr de cărţi, traduse în marile limbi de circulaţie, propuse în bibliografii obligatorii, citite şi citate pretutindeni, dintre care de un interes ştiinţific şi, aş spune, şi popular, ar fi de amintit cea din îndepărtatul an 1957, apărută la editura Il Mulino din Bologna, cu titlul „Democrazia e definizioni”, ca şi cea scrisă în engleză şi editată la Cambridge University Press, în 1976, cu titlul „Parties and Party Systems” devenită rapid un adevărat manual al politologiei universale.
Critic al tuturor formaţiunilor politice din ţara sa (pornind de la ceea ce el numise la finele anilor 70 un sistem al unui pluralism polarizat, între Democraţia Creştină şi PCI şi cu multe formaţiuni satelitare. pe care n-a ezitat să-l includă, cu posibile grave consecinţe pe atunci, contextului politic al Republicii de la Weimar, al celui dinaintea Războiului civil din Spania ori al celei de-a patra Republici Franceze. Sustras formulelor şi schemelor „ideologice” uzuale, a fost şi a rămas un moderat „anticomunist” (pe vremea – preciza el de fiecare dată – când încă mai existau comunişti) dar deopotrivă un critic al neoliberismului incongruent, contrar, ca şi concitadina sa egal de faimoasă, Oriana Fallaci, fenomenului „imigraţiei de masă”. Poziţia sa se întemeia pe teza că pericolul cel mai mare survenea din ceea ce el numai vocaţia teocratică a Islamului, Laic la limita anticlericalismului, a critica Biserica Catolica pentru poziţia decenală a acesteia de control al naşterilor. În domeniul legislaţiei electorale, a promovat consecvent sistemul electoral uninominal în două tururi de scrutin, propuneri rămase şi astăzi neaplicate, deşi încă în dezbatere acută în aceste ultime luni.
Printre ultimele sale cărţi (las deoparte cele deja traduse şi copios citate şi folosite în ultimele decenii la noi), personal mi-au reţinut atenţia „Homo videns”. din 1997, în care lansase alarma privind ivirea unui nou tip uman, incapabil de abstracţii conceptuale fiindcă obişnuit să-şi dopeze propria minte doar cu imagini, ca şi „La corsa verso il nulla” („Cursa către nimic”. 2015), în care pesimismul său pentru soarta umanităţii a atins cotele cele mai înalte.
