De ce îi uimim pe europeni?

1
72

A scris, prin 2012, aşadar nu demult, istoricul Lucian Boia un eseu „De ce este România altfel? (Ed. Humanitas), deloc grozav primit, în comparaţie cu alte cărţi, de critică de specialitate şi nu numai, încât inclusiv Nicolae Manolescu nu şi-a putut reprima dezacordul, deşi argumentele aduse nu rupeau, cum se spune, norii. Admiţând că fiecare tabără avea porţia ei de dreptate, rămânem mai apropiaţi de Lucian Boia, suficient de copt la minte, de reflexiv şi de metodic. “O ţară care se încăpăţânează să fie altfel. Ceea ce înseamnă uneori şi reuşite, nu doar neîmpliniri şi dereglări. Necazul este acela că ceea ce nu merge într-o societate ajunge să strice şi ceea ce merge”. Eseul, tendenţios poate prin lipsa de empatie, s-a vrut un duş rece datorită accentelor izbitoare negativiste, calibrat cultivate. Fireşte, suntem altfel decât restul europenilor, nu pentru că de-a lungul vremii poporul român „s-ar fi aflat la răscrucea vremurilor istoriei”, ci pentru că şi britanicii, germanii, polonezii, nordicii, italienii, spaniolii, francezii sau grecii se individualizează distinct comportamental, graţie unei psihologii proprii asupra căreia nu stăruim. O psihologie proprie are şi poporul român. De unde şi o mentalitate democratică destul, dacă nu excesiv de originară. Lucru poate justificat având în vedere şubreda tradiţie democratică moştenită din perioada interbelică. Toate acestea nu înseamnă altceva decât că deprindem anevoios cutumele europene, deşi peste tot „taberele în conflict” îşi zgândără una alteia memoria pentru a-şi menţine încruntătura, lansând petarde pentru a se alarma reciproc. Mai deunăzi, Vasile Blaga, unul dintre co-preşedinţii noului PNL, deplângea faptul că până la Paşte nu mai este timp să doboare, prin moţiune de cenzură, guvernul. Nu mai este timp, fiindcă nu este încropită o nouă majoritate parlamentară, nu din alte motive. Asistăm, vrând-nevrând, la o confruntare politică de orgolii care, văzută de sus, este provincială, iar văzută de jos, din perspectiva traiului omului de rând, este pură ficţiune. Argumentaţia este oricum fumigenă, fiindcă nicăieri în Europa – şi aici putem evoca substanţa eseului lui Lucian Boia – alegerea preşedintelui ţării, prin vot direct, (Cehia, Polonia, Franţa, etc.) nu atrage imperativ şi schimbarea majorităţii parlamentare, printr-un atât de repudiat traseism politic. Ca să nu mai vorbim de rostul Parlamentului, ca expresie a suveranităţii poporului, la nivelul „celor 28”, nicăieri nefiind atât de minimalizat. Nu este exclus ca dezideratul pomenit, altminteri firesc, al actualei opoziţii să se împlinească la un moment dat, după cum şi reciproca rămâne valabilă. Există, însă, şi o limită a posibilului. Pe de altă parte, ceea ce dezavantajează net, în momentul de faţă, actuala opoziţie este faptul că „o parte a ei”, (ex-PDL), a avut o guvernare prelungită, cum a dorit Traian Băsescu, însă mult mai proastă decât a actualei coaliţii de guvernare, condusă de premierul Victor Ponta, fapt ignorat în subestimarea constantă care se bucură de la duşmanii lui. Memoria este proaspătă. Politica, poate, ar trebui să se mulţumească a stărui în zona posibilului, dar asta este gargară ieftină. Şi citându-l pe Lucian Boia, fiindcă se cuvine: cine joacă cinstit în România?!. Pregătindu-se minuţios pentru o viitoare guvernare, adică identificând soluţii viabile la toate realităţile ţării, sfidând chiar forţa insurecţională, noul PNL va capta consimţământul, şi nu împotrivirea electoratului. Ca să primească, are mai întâi ceva de oferit. Mai clar, grăbindu-se prin opoziţie militantă, dar nelucrătoare, amânând patosul construcţiei, de dragul unei comode monomanii contestatare, poate regreta mai târziu.

1 COMENTARIU

  1. Felicitari pentru articol, d.le M C! Romanul nu “…deprinde anevoios cutumele europene” …. el este extraordinar, este receptiv, totusi, ceea ce e obligat de imprejurari sa “adopte” nu e pe placul lui si de aceea isi arata adesea “incruntatura”

Comments are closed.