Există fără îndoială o mutaţie (unii nu se sfiiesc s-o definească chiar şi antropologică!) a societăţii şi a lumii în care trăim astăzi, aşadar cu repercusiuni profunde chiar asupra subiectului uman. Presa, aşa cum sa dezvoltat ea de la invenţia gutenberghiană contemporană cu descoperirea Americilor, pare a-şi fi pierdut cu totul vechile funcţii: cea formativă şi, mai ales, cea cognitivă, înainte de toate. Aflată într-o interferenţă malignă cu politica, amândouă concurează mai curând cu tipologia scandaloasă a unor sporturi de maidan, abandonând cu lejeritate atributul de adjuvant al ştiinţei şi pe cel din arealul creativ al artei. Ca să nu mai spun că niciuna dintre ele nu-şi mai revendică vreo dimensiune etică, moralismul de faţadă la care recurg, presa şi politica, iese de obicei schilodit de registrul ieftin al unei retorici agramate.
Privind jalnicul spectacol pe care o droaie de fetuci şi de flăcăi angajaţi – cine ştie pe ce criterii – ai unor televiziuni l-au ilustrat în momentul ieşirii din puşcărie a „Latifundiarului” din Pipera, m-am trezit, involuntar, întâia oară aproape un admirator al lui. al lui Gigi Becali. adică.
Ca multe alte câştiguri ale civilizaţiei şi ale progresului probate în democraţii validate prin timp, la noi până şi forme atipice şi degradate ale jurnalismului, precum denaturata practică a paparazzilor sfârşesc în caricatură. Poate că n-avem nici vocaţia dramaticului, dat fiind că aceea a tragicului a sfârşit, compromisă în parte, în mitul mioritic, iar splendida legendă a Maşterului Manole apare, din păcate, o replică pur balcanică a mitului sisific din patrimoniul sagacităţii elene.
Am scris cândva că tragedia unui „Rege Lear” imortalizată de geniul lui Shakespeare sfârşeşte, în spaţiul nostru cultural, într-o tragi-comedie de extracţie caragialiană. Şi de o tristeţe demnă de spiritul mucalit al lui
Nenea Iancu mi-au apărut şi scandaloasele interpelări ale lui Becali la ieşirea sa din închisoare: nu mă îndoiesc de sinceritatea proaspătului „mântuit” cum e convins că la transformat închisoarea, însă nu i se poate nega dreptul la intimitate. A agasa un om, asaltându-l bezmetic cu întrebări aiuritoare, a-i vâna familia, a-i stâlci până la caricatură chiar şi minima sa tentaţie spre normalitate a devenit, pentru presa autohtonă, o preocupare aproape halucinantă.
Reflectam la aceste anomalii mediatice, amintindu-mi de epoci memorabile ale presei – româneşti şi străine – în care se regăseau angajaţi laolaltă jurnalişti de un prestigiu ce concurând cu marii cărturari ai vremii lor. Nu doar Eminescu şi Caragiale, geniali condeieri ai clipei, dar aproape întreaga pleiadă de scriitori ce i-au urmat (Panait Cerna şi Ştefan Petică, Octavian Goga şi Tudor Arghezi, Rădulescu-Motru şi F. Aderca, Camil Petrescu şi, mai aproape de noi, Geo Bogza şi Fănuş Neagu) şi-au făcut din jurnalism o profesiune de credinţă.
Îmi amintesc cum, în inegala, dar captivanta presă interbelică, Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu, ca să mă opresc la două nume pe cât de distincte în singularitatea lor, pe atât de convergente în slujirea constant a acestei profesiuni, susţineau rubrici săptămânale în ziarele vremii şi, deopotrivă, la Radio, în care talentul şi sagacitatea livrescă deveneau veritabile lecţii de educaţie.
În Occident, cu rare excepţii, mari arti şti, scriitori şi gânditori, şi-au făcut ucenicia în presă, unii cu o consecvenţă ce-a sfârşit prin a-i consacra mai curând ca jurnali şti, de geniu, abandonându-şi alte promiţătoare
cariere. În Italia, spre exemplu, cei mai importanţi scriitori, filosofi, artişti ai epocii imediat postbelice (de la Vittorini la Calvino, de la Pavese la Moravia, de la Pasolini la Elsa Morante şi la Natalia Ginsburg) nu doar că au fost prezenţe constant în presa cotidiană şi, mai târziu, lateleviziune, dar au trasat şi consacrat veritabile modele ale unui jurnalism activ cu asumate funcţii modelatoare.
Ce s-ar mai putea spune de cele câteva nume de jurnalişti get-beget, de la Indro Montanelli la Eugenio Scalfari, de la Giorgio Bocca la Enzo Biagi, ori la legendara Oriana Fallaci, cu toţii consideraţi – şi azi – veritabili „monştri sacri” ai presei din Italia şi din lume. Un discipol al regretatului Montanelli, dispărut nonagenar cu câţiva ani în urmă, îşi omagia zilele trecute maestrul, relatând o întâmplare petrecută pe o stradă din Bologna spre sfârşitul carierei şi vieţii marelui jurnalist. Sub un portic, un cerşetor, în straie de călugăr, stătea cu o mâna întinsă de cerşetor. Montanelli l-a ignorat, iar după câţiva paşi s-a întors brusc, identificând în figura chinuită a călugărului pe fostul său professor de filozofie din liceu. Îl îmbrăţişează, spre uimirea celor ce-l însoţeau, în faţa cărora – şi a bietei fiinţe ajunse la ananghie – relevând, la şase decenii distanţă, rolul decisive pe care fostul dascăl îl avusese în propria sa formare intelectuală şi umană.
Mă întreb dacă, în mizeria actuală a unei prese tabloizate, obsedate de scandal şi animatoare a unui spectacol imund, mai pot fi identificate exemple modelatoare, sustrase cancanului politic şi zarvei mondene? O întrebare al cărei risc de „inactualitate” mi-l asum în toată dimensiunea de temeritate pe care o presupune.
