Prezenţa gazetarului, scriitorului şi filmologului Cristian Tudor Popescu, ca invitat la „Întâlnirile SpectActor”, s-a dovedit deplin inspirată, motiv de bilă albă pentru moderatorul Nicolae Coande şi directorul Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, Mircea Cornişteanu. Încercând să fugă din comentariul politic, cum se confesează undeva, într-o tabletă, „Colaj de genii” („Filmar”, Ed. „Polirom”, 2013), întrucât „aducerea în discuţie a eticii a devenit inutilă până la ridicol, în faţa unei scări de valori date peste cap”, iată însă că „refugierea în comentariul cinematografic se dovedeşte o iluzie la fel de ridicolă – aici mi se dă în cap cu scara de valori estetice”. Calm, didactic, seducător pe alocuri, bun narator, CTP a conferenţiat despre „Mit şi minciună. Epopeea naţională în cinematografia românească”. Între congenerii săi de dată mai recentă, Cristian Tudor Popescu a adus ceva nou: o grilă metodologică adecvată de judecare a întregii producţii cinematografice din România. De care poţi lua cunoştinţă lecturându-i cartea „Filmul surd în România mută” (Ed. „Polirom” 2011), de fapt lucrarea sa de doctorat în cinematografie la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, unde şi susţine un curs de tehnici de manipulare şi propagandă. Din cele 550 de pelicule ale perioadei comuniste „re-vizionate repetat”, i-au întărit convingerea lui Cristian Tudor Popescu că doar 220 (40%) pot fi considerate ca având caracter politic, propagandistic, urmând cu fidelitate liniile de sens ale PCR, adică mai exact comandamentele etapei: pro-sovietică, internaţionalistă, antiromânească, naţional-comunistă, anti-citadină, anti-occidentală, anti-intelectuală, vehicul al cultului lui Nicolae Ceauşescu. Cu răbdare minuţioasă, stil şi rafinament, CTP a sistematizat cele 220 de pelicule, racordându-le, pe fiecare, la momentul politic, şi acesta bine definit, adică le-a aşezat într-un fel în „sosul” lor ideologic care le-a irigat. Identifică 5 pelicule antisistem în patru decenii („Directorul nostru”, „Reconstituirea”, „O lacrimă de fată”, „Croaziera”, „Faleza de nisip”) şi tot 5 pelicule de propagandă convingătoare („Valurile Dunării”, „Setea”, „Duminică la ora 6”, „Puterea şi adevărul”, „Zidul”), concluzionând că filmul românesc nu a contribuit nici la căderea comunismului şi nici nu i-a făcut pe români să simpatizeze mai mult comunismul. Merite personale? Se poate vorbi şi de aşa ceva. Chiar dacă şi alţi filmologi s-au aplecat cu har, să spunem aşa, asupra peliculelor româneşti ante-1990, şi ne referim chiar la cei regăsiţi în cartea „Noul cinema românesc – de la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu” (Ed. „Polirom”, 2011), a Cristinei Coricovescu şi Magdei Mihăilescu, nici unul nu a decriptat sau intuit, aidoma unui ecograf, zona de manipulare sau de propagandă grosieră cum a făcut-o CTP-ul. Avem chiar în cartea menţionată mai sus, să fim scuzaţi, comentarii succinte (vezi „Rătăcire” – film la comandă), aidoma unor cronici la un meci de tenis după o transmisie… la radio. CTP-ul îl redescoperă pe scriitorul, altminteri excepţional, Titus Popovici, ca având talentul necesar de a face un film precum „Puterea şi adevărul”, cea mai convingătoare peliculă de propagandă în favoarea acceptării comunismului ceauşist, filmul cu cea mai înaltă cotă de dezbatere politico-filosofică din cinematografia românească, izbutind „secţionarea cu laserul a hoitului politic al lui Gheorghi Dej, încât să fie aruncate mulţimii «greşelile» sinistre ale anilor ’50, fără a fi afectat nucleul ideologic comunist”. Şi exemplele pot continua. Prezent la Bucureşti, cu prilejul acordării titlului de Doctor Honoris Causa, regizorul Andrei Koncearovski (autorul filmului „Siberiada”, 1977) spunea despre talent că e atunci când reuşeşti să nimereşti o ţintă vizibilă, dar mobilă şi înşelătoare, foarte greu de atins. Când nimereşti o ţintă invizibilă, pentru toţi ceilalţi, atunci se cheamă… geniu. Sună poate exagerat, dar ca filmolog, CTP-ul e mai mult decât… talentat. Cum s-a arătat în presa scrisă de-a lungul anilor, adjudecându-şi până la obstinaţie toate premiile, încât, la un moment dat, le-a şi refuzat.
